Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
22020 vizualizări 21 feb 2017

România e ca o mârţoagă cu două viteze: într-una stă şi tace, în alta se agită cu spume la gură, mai haotică decât o găină proaspăt decapitată. Nu ştim altceva. Rareori există o cale de mijloc, unde lucrurile care sunt în neregulă sunt discutate aplicat, cu argumente pro şi contra, cu toate taberele implicate. Cea mai mare parte a presei nu face excepţie. De cele mai multe ori, ea face galerie. Urlă şi distorsionează, în funcţie de stăpân, de interes sau de partizanatul politic al conducerii. Desigur, nici puterea prostiei nu trebuie subestimată niciodată, în nicio ecuaţie. Astfel, orice temă sensibilă şi legitimă este compromisă din start.

Ce trăim acum vine după o lungă perioadă de linişte. De tăcere ignorantă sau interesată. În care aproape nimeni nu a discutat despre faptul că avem nişte Coduri Penale mai cariate ca dinţii unei baborniţe cu dependenţă de zahăr (vezi zecile de articole declarate neconstituţionale de către CCR), despre faptul că avem o infracţiune precum abuzul în serviciu care, prin laxitatea şi ambiguitatea definirii sale în lege, a devenit calul de bătaie preferat al procurorilor. Sau despre faptul că avem un sistem penitenciar nereformat de 25 de ani, în care mai nimeni, în afară de scursurile şi hoţomanele gulere albe care ajung pe acolo, nu ştie cum arată şi ce îi face rotiţele să funcţioneze. Cine a discutat, ori a rămas vorbind cam singur la pereţi, ori s-a trezit amplasat din oficiu în tabăra Răului, „penalilor” sau „vânduţilor”, a ălora de pun piedici luptei anticorupţie (evident că unii chiar asta erau, doar manipulând discuţia în favoarea propriilor interese).

Iar când toată lumea tace şi se uită în altă parte, se întâmplă de cele mai multe ori că cei care fură mireasa sunt nişte băieţi interesaţi direct de problemă, pe care îi arde treaba nu la nivel de principii sau de norme, ci la nivel de proprie piele. Când aceşti băieţi se nimeresc a fi şi la butoanele puterii, este foarte logic că vor şi acţiona, uneori mai ruseşte, din curbura boxului de metal tras peste pumni, alteori mai americăneşte, respectând principiile democraţiei şi statului de drept. Asta ca să rămânem în logica binară, a celor doi poli de putere care guvernează cele mai multe minţi ale românilor incapabili de a distinge nuanţe cu propriile căpăţâni – Binele şi Răul, Rusia şi SUA, PSD şi restul lumii politice. Lumea în alb şi negru, că aşa era la televizor pe vremea Odiosului.

Înainte de raptul democratic din noaptea de 31 ianuarie, care a fost anunţat de strigătele disperate de ajutor ale unui singur ziarist cu surse bine înfipte în problemă şi precedat pe 18 ianuarie de cele două proiecte de ordonanţă de urgenţă privind modificarea Codurilor Penale şi graţierea unor pedepse, create în secret şi strecurate pe ascuns de fostul ministru al Justiţiei Florin Iordache pe agenda Guvernului, stopate fiind printr-o intrare la fault de preşedintele Klaus Iohannis, cu un derapaj de PR de mare angajament, a fost liniştea. Ignoranţa, ascunderea sub preş.

Nu îmi aduc aminte de nervozitate, urlete de presă, dezbateri, luări de poziţii contondente la cel mai înalt nivel politic sau judiciar, după ce Curtea Constituţională a arătat în vara lui 2016 că infracţiunea de abuz în serviciu este definită „defectuos” (ca să folosesc chiar termenul blamat de CCR în definirea acestei infracţiuni) şi că permite înghesuirea sub umbrela ei şi pedepsirea similară a unei palete prea vaste de fapte, variind ipotetic de la abuzarea unui xerox al primăriei pentru hârtii de interes personal, la atribuirea unui contract public de milioane de euro unei firme conectate politic. Desigur, atunci când ca unitate de parchet ajungi să ai peste 2.200 de dosare de abuz în serviciu pe rol, din totalul de peste 9.000, aşa cum are DNA, care la bază se ocupă în principal cu devoalarea luării şi dării de mită, infracţiuni ceva mai greu de probat în rechizitorii, poate că e mai sigur să taci. Poate trece. Până la urmă, decizia CCR era una interpretativă, nu de neconstituţionalitate, iar judecătorii din instanţele României primiseră lumină despre cum ar trebui înţeles abuzul în serviciu, zic specialiştii.

Aceasta a fost se pare şi scuza tehnocratei de la Justiţie, Raluca Prună, care a ales să nu promoveze o transpunere în Codul Penal a deciziei CCR privind abuzul în serviciu, pentru că, nu-i aşa, nu o obliga nimeni. Aşa cum se întâmplase în mai 2016, când zeci de articole din Codurile Penale fuseseră amendate de guvernul Cioloş tot prin ordonanţă de urgenţă, la grămadă, în spiritul deciziilor impuse de CCR. De ce să ne legăm la cap, dacă nu ne doare, şi cu abuzul în serviciu? Păi, uite că ne-a durut peste jumătate de an, când coaliţia PSD-ALDE a încercat să ne introducă pe gât un analgezic, la pachet cu nişte otravă de şobolani. Fosta ministră a ales să nu tacă doar pe subiectul situaţiei din penitenciare. Desigur, au existat şi atunci voci care au încălcat tabu-ul de a zice ceva nasol de guvernul tehnocrat, dar au făcut-o în sensul greşit, acuzând-o pe doamna Prună că „ia partea” infractorilor din puşcării. Nu, doamna Prună ştia, din propria experienţă a vizitelor de lucru în puşcării cum stă treaba după gratii.

După violul comis la drumul mare de guvernul PSD sub pretextul că legea penală purta o rochiţă cam scurtă, după cum constatase Curtea Constituţională, Florin Iordache gândind că o poate acum îmbrobodi cu toate basmalele care îi treceau prin cap, de la abuzarea abuzului în serviciu, la dezincriminarea neglijenţei în serviciu şi golirea de sens a noţiunii de denunţ penal, a urmat panica. Protestele fără precedent în România, declanşate nu de faptul că românii au devenit brusc interesaţi de legi şi jurisprudenţă constituţională, ci de faptul că un guvern a încercat să îndese pe gâtul ţării propria agendă ascunsă, într-un mod total netransparent, neargumentat şi dubios. Şi mai ales din cauza faptului că domnului Florin Iordache se pare că îi place să violeze legea la adăpostul nopţii – doar nu este prima oară când o face, a mai încercat-o în 2013, în Parlament, în timpul aşa-zisei „marţi negre”.

Cine să mai poată distinge, în astfel de condiţii, faptul că spre deosebire de proiectul de OUG lansat de Iordache iniţial, care era dezastruos pur şi simplu pentru ideea de Justiţie, OUG-ul propriu-zis, celebrul 13 adoptat pe-nserat şi fără îndoială mafioţeşte, nu mai conţinea multe dintre bombele iniţiale, ba chiar în cazul abuzului în serviciu se cam ţinea de vorbele deciziei date de CCR? Cam nimeni, ziarişti, influenceri şi politicieni deopotrivă fiind prinşi între „#rezist”, „revoluţii” închipuite şi texte de înlăcrimat coafezele cu facultate sau de excitat studenţii la Drept, respectiv scenarii cu Soros, SRI şi multinaţionale.

Asurziţi de atâta „M***e PSD”, de huiduielile de galerie sau de scenaritele înfierbântate ale multor „influenceri” situaţi de partea Binelui, mulţi români, poate chiar şi dintre cei care au protestat zile la rând, or fi rămas ca Moromete cu bărbia proptită-n gard: „Niculae… Unde mergem noi, domnule?” (fără nicio referinţă, desigur, la „domnul preşedinte” Liviu Nicolae Dragnea).

Mergem în Poiana lui Iocan, domnilor, unde ne vom strânge din nou cu toţii să ne înjurăm şi să ne scuipăm cu proxima ocazie, pafarişti cot la cot cu specialişti, uitând care e de fapt problema din cauza căreia am ajuns aici şi lăsând-o, ca şi acum, nerezolvată în continuare. Pentru că nimeni nu mai are încredere acum că cineva poate rezolva ceva. Cu atât mai puţin un Guvern care a acţionat ca hoţii, singura sa scuză fiind aceea pe care o au şi mafioţii sicilieni: îi iubeşte mai multă lume ca pe ăilalţi şi i-a votat.

Citește și: