Gandul.info
Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2423 vizualizări 21 dec 2017

La ora la care scriu acest material, se împlinesc, la zi şi oră, 28 de ani de la primul strigăt, aproape neverosimil, „Jos comunismul!!”, la Bucureşti.

Iniţial, o singură voce, pe care o percepeam răzbătând dinspre scuarul aflat în faţa clădirii Facultăţii de Arhitectură, printre toate celelalte scandări anti-Ceauşescu.

O dată, şi încă o dată, apoi, iar, mai stins! Ca un fâlfâit solitar, tot mai îndepărtat, fără ecou. „Ăsta e nebun!”, a articulat cineva, aproape de mine. Prea puţini ştiau despre toate cele întâmplate la Timişoara, în ultimele zile.

Apoi, linişte. Momente de panică. Părea prea mult. Şocant de mult. Obsesia noastră era, desigur, aneantizarea lui Ceauşescu. Criminalului. Oricum, sub orice formă, omul acesta era obligatoriu să plece. Să iasă din vieţile noastre. Să ne elibereze/eliberăm, pur şi simplu, de această apăsare, ca o tumoare în cap! Dar comunismul?! Aşa ceva, la ora aceea, părea o implozie violentă. De neconceput. Glasnostul şi Perestroika erau, deja, viaţa de pe celălalt tărâm. Dar „Jos comunismul”? Cu siguranţă, omul voia peste putinţă.

După primul şoc, odată cu prima lovitură care a răsunase, sec, izbind platoşa galvanizată, piatra lăsase urme. Se simţeau la pipăit. Strigătul existase! Ideea eliberată căpăta substanţă. Şi am înţeles esenţa. „La început a fost cuvântul”. Da, fusese cuvânt şi căpătase substanţă, formă, imagine. Cuvânt născut din cutezanţă, din disperare, din ură, din dor de viaţă şi de libertate.

„Libertate! Libertate! Libertate!” strigasem şi mai strigam încă, de câteva ore! Dar despre ce libertate strigam noi?! Despre aceea promisă de comunismul cu faţă umană? A comunismului gorbaciovist? A libertăţii administrate, din nou, de acelaşi URSS?!

Strigătul păruse un adevărat seism. Aceeaşi senzaţie de panică, de prea mult, de necontrolabil, pe care o simţisem în primele secunde ale cutremurului din ‘77.

„Jos comunismul” era ceva de 8,2 pe Richter. Ceva care demola, care distrugea, instantaneu, ziduri de „logică” totalitară, percepţii, proiectele de construcţie a „omul nou”, subconştientul de carceră, priponul.

Apoi, iar a strigat cineva. De astă dată o voce mai fermă: „Jos comunismul! Jos comunismul!”.

Deci fusese adevărat, real, „tangibil”. Posibil?!

Pe urmă, altă voce şi încă una, şi alta, şi alta, şi a mea. Şi a celorlalţi. Nu toţi, dar mulţi. „Jos comunismul! Jos comunismul!!”. „Jos Ceauşescu” aproape că nu mai conta. Nu mai mulţumea. Devenise prea puţin, atunci când înţelesesem că se putea, infinit, mai mult. „Jos Ceauşescu venea la pachet/implicit, cu „Jos comunismul!”.

„ Jos comunismul! Jos comunismul! Jos comu…”. Şi a fost primul răpăit consistent al linei de AKM-uri din faţa baricadei. Gloanţe oarbe, trasoare, pliciuind zidurile Intercontinentalului, şi primele letale la nivelul solului.

Fluierături, huiduieli, ţipete, oarecare dezarticulare a baricadei, revenirea, alte rafale, „Jos comunismul, Jos comunismul”, fuga, crima, moartea.

În anii 90 am scris că România nu a avut şansa să iasă, deplin, din era comunistă. Nu poţi face democraţie cu cadre-aparatcici şi din securitate. Decât, cel mult, una originală, desigur, dar nu pe cea autentică.

Nimeni dintre toţi politicienii perindaţi pe la butoanele democraţiei româneşti nu a avut curajul să scoată România, cu totul, din era comunistă.

Faptul că, după 28 de ani – ceea ce remarca, atât de târziu, şi Klaus Iohannis – tinerii continuă să strige (şi nu „să strige iar”) „Jos comunismul”, consfinţeşte adevărul că luciditatea, din nou luciditatea tinerilor, rămâne singura speranţă a acestei ţări blestemată să trăiască, mereu, pe muchie de cuţit.

Citește și: