Raluca ION
Raluca ION
9714 vizualizări 30 sep 2014

Pe vremuri, când vreun prieten era la strâmtoare şi nu prea aveam cu ce să-l ajut în afară de o vorbă bună, obişnuiam să spun ceva de genul acesta: „cele mai bune lucruri pe lumea asta vin gratis. Gândeşte-te la prietenia oamenilor dragi, la iubirea familiei tale, nu te costă niciun leu să te bucuri de ele. Plimbă-te într-o seară în parc sau pe alei şi, ca un mic prinţ, vei avea tu toate stelele care râd şi o coajă de lună pe deasupra, în care să-ţi legeni toate gândurile bune”. Funcţiona pentru ei, funcţiona pentru mine atunci când era nevoie, dar această mostră de gândire pozitivă ascunde şi o vulnerabilitate.

Cum arată oare ea, multiplicată la nesfârşit, în ţara cu cele mai mici venituri din Uniunea Europeană, în care mult prea mulţi duc acasă salarii de două sute de euro din care o familie trebuie să trăiască o lună întreagă? Ce ai putea să le spui milioanelor de români care îşi duc zilele de pe o zi pe alta? Să privească cerul şi să fie fericiţi? O astfel de gândire pozitivă este eficientă în locuri şi situaţii în care sărăcia este marginală sau este un simplu accident nu foarte greu de depăşit de un om înzestrat cu inteligenţă şi cu un dram de hotărâre. În România, pe de altă parte, acest lucru pare adesea imposibil.

Auzim de multe ori că am câştigat la Revoluţie libertatea. Oare aşa să fie? Cât de liber este un om care munceşte cinstit, dar care nu mai rămâne nici măcar cu câţiva lei în buzunar înainte de salariu? Ce alegeri poate el să facă? Are libertate de mişcare, însă unde să se ducă atâta vreme cât nu-i rămân bani nici pentru un drum la 100 de kilometri de casă? Are acces liber la serviciile sanitare, dar este oare liber să aleagă acele servicii sanitare de calitate de care are nevoie? Copiii lui au dreptul neîngrădit la educaţie, dar este el liber să aleagă o şcoală bună, care le-ar da cu adevărat o şansă în viitor? I se cuvin condiţii decente de muncă, dar are de unde să aleagă un job în care să fie tratat în mod corect? Are libertate de exprimare, dar şi-o poate exercita în faţa unui şef de tură de la singura fabrică din oraş de care depinde traiul de astăzi şi de mâine al familiei lui? Sărăcia îi răpeşte atât de mult din libertate, îl privează de atât de multe drepturi elementare, încât te întrebi, uneori, unde au dispărut atâţia ani de evoluţie socială.

S-au făcut studii în resurse umane care spun că oamenii nu sunt motivaţi, în ceea ce fac, neapărat de bani. Cu siguranţă că la ele nu a luat parte nicio casieră de supermarket din România, niciun muncitor în haine întunecate care aşteaptă zgribulit la 6 dimineaţa tramvaiul, rata, ocazia care să-l ducă la prima oră la serviciu. Cu alte cuvinte niciun om pentru care supravieţuirea este o aventură. Ci angajaţi din ţări în care acoperirea nevoilor de bază nu este o problemă, ci este un dat, un drept care vine la pachet cu statutul de angajat într-o societate civilizată.

Fireşte că există nenumărate exemple de oameni care au găsit, de-a lungul istoriei, în sărăcie un sens şi o cale spre mântuire. Însă de ce ar trebui cineva, născut să fie un om al lumii, să se transforme într-un ascet, într-un campion al spiritului, într-un atlet al renunţării? Sau de ce ar trebui să devină un soi de erou, care e nevoit să se dea peste cap, să-şi lase baltă casa şi să se ducă la mii de kilometri depărtare, să muncească până la epuizare pentru a-şi asigura un trai decent?

De fiecare data când văd cum un puternic al României e condamnat pentru corupţie şi alte asemenea fapte lipsite de cinste mă gândesc la el nu ca la un om care a luat nişte bani ce nu i se cuveneau, ci ca la unul care le-a răpit semenilor săi libertatea. Odată ce anii de puşcărie au trecut, puternicul revine în lumina reflectoarelor şi reuşeşte chiar să se bucure de respect, respect de care victimele sale nu au avut parte, deşi nu de puţine ori l-ar fi meritat cu prisosinţă. Uneori pentru că s-au luptat pentru libertatea lor şi a familiilor lor cu o forţă şi o hotărâre demne de un gladiator în arenă. Alteori pentru că au găsit un soi de libertate interioară care îi face să treacă cu capul sus prin lume, în ciuda tuturor greutăţilor. Pentru că au avut, pur şi simplu, putere să îndure şi să treacă prin atâtea şi atâtea. Sau pentru că îşi cresc frumos copiii, chiar dacă trebuie să mute în fiecare zi munţii din loc pentru asta.

Ce mi se pare însă extrem de trist şi de nedrept este că mulţi dintre cetăţenii României de astăzi trebuie să aibă în alcătuirea lor interioară ceva de sfinţi ca să poată trăi ca nişte oameni.

Citește și: