Raluca ION
Raluca ION
3771 vizualizări 15 ian 2014

Ţin minte că la serbarea de iarnă din grupa mare am primit, aidoma celor mai mulţi colegi de-ai mei, rolul de fulg de nea. Am fost tare fericită şi mândră de costumul meu alb, apretat, cu steluţe cusute şi cu beteală la mâneci. Am dansat cu o concentrare demnă de o mare balerină, iar la final m-am dus înspre mama să-mi iau hainele de toate zilele. Am trecut însă, în drumul meu, pe lângă un cor de mame nemulţumite, care comentau în gura mare felul în care educatoarea împărţise sarcinile la serbare: fraierii fuseseră făcuţi fulgi de nea, iar piloşii primiseră roluri precum Crăiasa Zăpezii. Şi brusc nu am mai fost atât de fericită.

Lumea copiilor funcţionează după regulile ei, neştiute şi neînţelese de adulţi. Poate fi pusă în mişcare de un amestec făcut dintr-un pumn de pietricele, câteva frunze, două foi dintr-o carte cu piraţi şi un praf de stele pisate. Îşi ia zborul la câteva cuvinte şi aterizează unde nici cu gândul nu gândeşti, îşi construieşte propriile ierarhii şi îşi ridică pe piedestal propriii eroi. Nu este în niciun caz o corporaţie, nu este o goană după funcţii, roluri şi favoruri, cum este lumea noastră, a oamenilor mari.

În lumea noastră, nemiloasă cu învinşii, competiţia e acerbă. Cu acest gând în minte şi cu această teamă în suflet, decidem să ne pregătim copiii pentru viaţă şi pentru lupta ce va să vină. În faţa unui sistem de învăţământ strâmb, ne străduim să alegem ce-i mai bun dintre alternativele îngrijorătoare care ni se aştern în faţă. Suntem dispuşi să plătim pentru o clasă bună, dintr-o şcoală de stat bună, iar odată ajunşi acolo suntem pregătiţi să băgăm mâna şi mai adânc în buzunar. De această dată, ca să cumpărăm atenţia profesorului faţă de copil, să-l determinăm să intre mai des cu el  în dialog, să-i dea rolul cel mai bun la serbare, să-l stimuleze mai mult decât pe ceilalţi. Ajungem să ne măsurăm copiii după notele lor şi ale celorlalţi şi le inducem ideea că trebuie să aibă rezultate şcolare mai bune decât cele ale colegilor de clasă, chiar şi la materiile înspre care nu au o înclinaţie deosebită. Pentru că, cred mulţi, dacă în copilărie sunt lideri după criteriile stabilite de noi, în viaţa adultă vor ajunge deja să împărăţească lumea.

Paradoxul este că părinţii fac aceste lucruri în cadrul unui sistem şcolar pe care îl dispreţuiesc şi căruia îi cunosc bine neajunsurile - un sistem bazat pe o programă extrem de încărcată, pe manuale cu cerinţe încâlcite, pe profesori dezamăgiţi şi resemnaţi. Paradoxul este că ajung, prin toate aceste eforturi născute din dragoste şi din bune intenţii, să crediteze moral şi să finanţeze un tip de învăţământ strivitor pentru personalitatea şi pentru intelectul unui copil. Şi să sporească puterea pe care acest mecanism învechit şi greoi îl are asupra celor mai dragi fiinţe din viaţa lor. Dacă adaugăm aceste lucruri la concurenţa desprinsă parcă dintr-o firmă nu dintr-o şcoală, peste orele de clasă şi orele de teme, vedem că elevii din ziua de astăzi au, în loc de copilărie, viaţa plină de stres, oboseală şi concesii făcute sistemului pe care o trăieşte un adult la serviciu.

Nu cred că ar trebui să-i ţinem pe copii sub clopote de sticlă sau să-i ferim de ideea de concurenţă. Spun doar că ar trebui, poate, să le încurajăm spiritul de competiţie în acele domenii potrivite cu structura lor interioară, nu în cele pe care le găsesc complet neinteresante. Şi să ne gândim un pic altfel la rolurile în care îi forţăm adesea să intre: în goana după rolurile care ni se par nouă bune, s-ar putea să piardă şansa de ajuca în rolul pentru care s-au născut.

Citește și: