224 vizualizări 4 ian 2010

Am mai învăţat ceva: când vezi în cinematografia de azi o creatură care te lasă rece nu dispera, căci următoarea te va dezgusta, şi atunci ce-ţi mai rămâne de făcut? Într-un timp record, colosul "Avatar" a fost dat jos de pe tronul încasărilor de dihania "Sherlock Holmes". Mă plângeam că peripeţiile megatech ale puşcaşului Omaticaya pe planeta Pandora n-au reuşit să mă emoţioneze până la capăt? Acum, după ce-am văzut creaţiunea d-lui Guy Ritchie, le găsesc marea calitate de a fi reuşit să nu mă enerveze.
Scenariul Avatarului e plin de scheme arhibătute, personajele sunt pe cât de îngroşate, pe atât de subţiri ca viaţă interioară, au reacţii simpliste şi previzibile. Dar compilaţia lui James Cameron măcar nu se atinge de vreo operă literară, rămâne "originală" în sărăcia ei de idei şi frumoasă electronic.
Guy Ritchie se năpusteşte însă fără complexe asupra uneia dintre glorioasele făpturi ale literaturii universale. Ajuns în acest punct al însemnării mele despre filmul realizat de mr. Ritchie, mi-am amintit de softul Sherlock. Un fost coleg de facultate, astăzi computer-engineer în Statele Unite, ca majoritatea celor din promoţia mea, mi-a trimis de curând un program scris de el, numit "Sherlock Holmes". Programul este o inteligenţă artificială, creată pe baza caracteristicilor personajului imaginat de Sir Arthur Conan Doyle, care se adresează tuturor celor ce îl accesează cu "Dragă Watson". Mi-am zis că ar fi mai bine să mă transform şi eu într-un watson şi, după ce i-am vărsat în memorie lui Sherlock dvd-ul piratat cu blockbusterul acesta ce-i poartă numele, am tastat: "Ce părere ai?" şi am apăsat Enter.
- Ce părere aş putea să am, dragă Watson?, mi-a răspuns întrebător Sherlock cu vocea lui sintetizată. Cazul e grav. Avem de-a face cu o crimă, una dintre cele mai înspăimântătoare din câte am văzut împreună. Acest Ritchie mi se pare chiar mai periculos decât diabolicul Moriarty. El vrea nu doar să mă ucidă, vrea să şteargă orice urmă a fiinţei mele din mintea generaţiilor tinere. Îţi aminteşti că îţi reproşam romanţarea enigmelor rezolvate de mine în cărţile pe care le-ai scris despre noi doi. Te rog să primeşti scuzele mele. Dincolo de procedeele literare, m-ai prezentat aşa cum sunt: un creier logic montat pe un trup. Detest contribuţia loviturilor de pumn şi de picior la rezolvarea misterelor. Şi nu pentru că aş fi un ins firav (îţi aminteşti cu siguranţă cum am îndreptat cu mâinile goale vătraiul îndoit prin acelaşi procedeu de gigantul ucigaş Grimesby Roylott), dacă ar fi fost aşa n-ar mai fi avut valoare opţiunea mea hotărâtă pentru raţionament şi deducţie în dauna acţiunilor de forţă. Cunosc boxul şi scrima, ştiu să mânuiesc un revolver, dar ştii bine că aproape întotdeauna mi-am îngenunchiat adversarii prin forţa minţii mele, punându-i în faţa deducerii logice şi zdrobitoare a faptelor lor pe baza observaţiilor mele ascuţite. (Observi, cred, că spun des meu, mea, mi, mele, dovadă că sunt egocentric, cum m-ai acuzat adesea). Ei bine, domnul Ritchie mă transformă, dragă Watson, ca şi pe tine, de altfel, într-un soi de mardeiaş kung-fu corcit cu un pistolar de prin Far West, mai bine de jumătate din film nu fac decât să dau pumni în plex, picioare în gură sau invers şi să trag de voie cu arme de toate calibrele pe muzici cu ritmuri de tobă persistente şi tâmpe. Lupa mea celebră e înlocuită cu tot soiul de puşcoace şi bâte. De două-trei ori mai fac şi câte o deducţie, ca să nu uite lumea că e vorba de Sherlock Holmes. Marea mea performanţă finală e să-l spânzur cu un lanţ de un pod peste Tamisa, după cinci minute de încăierare ca în filmele poliţiste de serie B minus de peste o sută de ani, pe maleficul lord Blackwood. Asta după ce i-am dejucat un abracadabrant complot de tip masonic, prin care urmărea să lichideze Parlamentul şi să pună stăpânire, nici mai mult, nici mai puţin decât pe Imperiul Britanic, reîntregit cu Statele Unite redevenite colonie! Mie îmi plac misterele ascunse în realitatea uneori cât se poate de banală a Angliei noastre, nu bombasmagoriile pirotehnice de doi penny. N-ai uitat, cu siguranţă, cazul gâştei cu un rubin albastru în guşă din Tottenham Court sau cel al crimei din Boscombe Valley. Şi ştii că eu nu respect întotdeauna legile până la capăt. Eu am în grijă neştirbirea ordinii morale a lumii, nu a celei legale. De aceea nici n-am fost vreodată poliţist sau procuror, ci doar detectiv particular. Dacă trebuie să salvez un suflet, să apăr reputaţia unei persoane cinstite, atunci dau legea deoparte. În rest, sunt gata să folosesc mijloace la marginea legii când trebuie pedepsit un ticălos.
Watson, eu sunt asexuat, nu mă interesează femeile şi ceea ce se numeşte iubire, nu am alte sentimente decât depresia şomajului mental pe care mi-o tratez injectându-mi cocaină şi fumând continuu, şi excitaţia care mă cuprinde când simt un caz interesant. Locuiesc singur şi nu am nici un prieten în afară de tine. Dezaprob sentimentele, căci te împiedică să gândeşti limpede. Ei bine, mr. Ritchie îl pune pe un soi de fante de Soho, care-mi joacă rolul, să se hârjonească amoros până la privirea concupiscentă aruncată feselor dezgolite ale unei domnişoare, pe care o numeşte Irene Adler! Pentru numele lui Dumnezeu, Watson, simt că-mi pierd minţile, asta a înţeles imbecilul din ceea ce, foarte exact, ai scris tu? Citez din memorie: "Pentru Sherlock Holmes ea a fost întotdeauna Femeia. Rareori l-am auzit să-i spună altfel. În ochii lui ea stă deasupra tuturor celorlalte femei şi le pune în umbră. Nu că ar fi încercat faţă de Irene Adler vreun simţământ cât de cât asemănător iubirii. Mintea lui calculată, precisă, dar foarte echilibrată, respingea orice sentimente, şi cu deosebire pe acesta. El era, aşa cum mi-am dat seama, cea mai desăvârşită maşină de gândit şi observat care a existat vreodată; dacă s-ar fi îndrăgostit s-ar fi pus într-o situaţie duplicitară".
- Vreau să-ţi spun Sherlock, că fiul meu, teenager, a închis fragmentul ăsta din "Scandal în Bohemia" într-o singură frază: "Sherlock Holmes mai degrabă vrea s-o disece pe Irene Adler, decât să facă dragoste cu ea".
- Fiul tău are umor. Nici tu, nici eu nu avem umor, Watson. Nici măcar unul englezesc. Mr. Ritchie, rog să fiu iertat că l-am numit imbecil, nu are nici el, dar, spre deosebire de noi, crede că are. Cum a reacţionat sala de la mall, Watson, s-a râs?
- Mânzeşte, de vreo două-trei ori.
- Quod erat demonstrandum. Ştiu nu numai latină, ştiu şi franceză, citesc sonetele lui Petrarca, citez din Goethe, Flaubert şi Thoreau, doctore. Dar ce contează dacă mr. Ritchie ţine cu tot dinadinsul să distreze lumea?
- Totuşi, chiar crezi că e vorba de o crimă, Sherlock?
- O, da. Căci, cine sunt eu, Watson? Sunt, aşa cum tu însuţi m-ai numi, Prinţul Raţiunii. Întruchipez gândirea ştiinţifică, bazată pe fapte, stick to facts, Watson! care a dus Anglia în fruntea civilizaţiei lumii. Sunt cel ce îşi regândeşte continuu teoria în funcţie de noile date, nu ajustez şi nu ignor datele ca să se potrivească pregândirii mele, cum obişnuiesc atâţia filosofi de pe continent. Sunt Simbolul Lucidităţii, Efigia Gândirii Logice, urmaşul direct al lui Auguste Dupin, întâiul detectiv al lumii, zămislit de Edgar Allan Poe. Nu judec pe baza senzaţiilor şi impresiilor neverificate raţional. De aceea cred că sunt, înainte de toate, Om. Senzaţii şi impresii au şi animalele. Or, Guy Ritchie face parte dintr-o conspiraţie reală, nu bombasmagoria din filmul său, o conspiraţie iraţională vizând fiinţa omenească. Un mecanism orb, funcţionând prin toate micile şi marile ecrane ale planetei, vrea să controleze masele nu prin interzicerea dictatorială justificată "ştiinţific" a libertăţii de a gândi, ca în secolul XX, ci prin divertisment. Senzaţie, impresie, stare, superficialitate, artificializare, uşurătate. Nu raţiune, nu logică. Divertisment are aceeaşi rădăcină cu diversiune - a abate atenţia. Ne paşte nu doar încălzirea globală, dar şi anestezia mentală. Iată de ce mă ucide Ritchie.
Când am tastat Turn off, m-a izbit optimismul zglobiu al acordurilor Microsoft de închidere a programului.

Citește și: