Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
26971 vizualizări 9 iul 2014

Pentru multe domnişoare venite „s-o vadă pe Simona”, felul în care se marchează scorul la tenis a fost o noutate matematică, cam ca la bacul pe care tocmai l-au picat sau nici nu l-au dat. Lilialele făpturi au tras după ele băieţi de băieţi, care au blocat străzile din jurul bazei cu gipane şi merţane.  De altfel, în spaţiul pentru public din faţa Centralului am putut vedea expuse un Mercedes-Benz pe care scria  C 220 şi altul botezat CDI 4M, poate vor iubitorii de tenis să cumpere. Chioşcurile cu materiale de tenis,  mingi, rachete, corzi, adidaşi au fost strămutate undeva în spate,  spre terenurile de antrenament. În mijlocul zonei tronează acum o sucursală a unui club, dar nu de tenis, unul Fratelli. Fotolii albe tip sac, pe care nu poţi să stai decât tolănit, scaune înalte de bar, dozatoare de bere, cocteiluri cu pai, energizante cu alcool şi cuburi de gheaţă, căci şi să te uiţi la tenis e un sport greu, epuizant.

Magazinul de profil de lângă arene e luat cu asalt de pisi care comandă mârtanului aferent „vreau racheta aia, roşu cu alb, ca a Simonei”, pe care o apucă de coadă cam cum pune mâna pe telecomanda plasmei.

E bine. Simona Halep face pentru România ce-a făcut acum aproape 100 de ani Suzanne Lenglen pentru tenisul francez, fiind prima vedetă socială a acestui sport, capabilă să influenţeze linia modei, la fuste şi poşete, stilul coafurilor şi bandanelor, manichiura şi  marca de rimel. Tenisul feminin devine în acest moment la noi, mulţumită Simonei,  un sport cu priză socială largă, în primul rând printre tinerii cu bani.

Repet, asta nu e rău. Dar genul acesta de fani, revelaţi peste noapte, repede se adună şi tot repede se risipesc. Mulţi au plecat după meciul Simonei, n-au stat să le vadă pe Monica Niculescu împotriva bulgăroaicei Kostova sau pe Alexandra Dulgheru cu excelenta jucătoare italiană Roberta Vinci.

Acest tip de public nu iubeşte, de fapt, tenisul. Dacă, Doamne fereşte, Simona n-ar mai produce rezultate spectaculoase în lunile următoare, încetând să fie trendy, n-ar mai da pe la vreun meci de tenis.

Important e că am văzut în tribune şi destui copii. Mulţi dintre ei nu pot decât să bată la vreun perete o minge uzată, tenisul e un sport scump, dar sunt cu adevărat îndrăgostiţi de el. Am mai văzut efervescenţa asta printre cei mici doar în vremurile de glorie ale lui Năstase şi Ţiriac. Atunci, şi decenii după aceea, n-am ştiut s-o folosim pentru a transforma tenisul într-un sport popular în România. Rezultatele, slăbuţe până la neantul care ne aşteaptă acum la simplu băieţi, s-au văzut.

Starea fizică a generaţiilor tinere, sedentare şi obeze, e vizibilă şi ea.

Minunea Simona ne mai dă o şansă. Toţi copiii, adolescenţii, studenţii care vin acum la tenis nu trebuie pierduţi. Dacă Guvernul, Ministerul, Federaţia n-au făcut aproape nimic ca să se nască o stea ca Simona, măcar să fie în stare să folosească entuziasmul pentru sport, pentru mişcare, al momentului.

Să declanşeze un program naţional de promovare a tenisului, desfăşurat pe ceva mai mult decât anul alegerilor prezidenţiale care l-a adus în lojă, lângă Ilie Năstase, pe premierul tenizmen Victor Ponta, pregătit să ţină scorul în procente: 15, 30, 40-15.

N-avem dreptul să lăsăm copiii să se întoarcă, pregătindu-se să fie depresivi,  la jocuri pe computer şi la rumegat junk food cu cola, de unde i-a smuls Simona...

Citește și: