Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
9707 vizualizări 30 aug 2013

Mai bine prea târziu decât niciodată. Parlamentul britanic a restabilit logica: întâi dovezile, apoi decizia. Premierul David Cameron venise ieri în faţa legislativului cu acelaşi patos găunos, marca John Kerry, indignat să descopere ceea ce se ştia de  decenii - că Siria posedă arme chimice. Încolţit să prezinte dovezi ale vinovăţiei regimului Bashar Al-Assad în atacul din 21 august (adică să pună raţiunea înaintea emoţiei), Cameron a cerut să fie crezut pe cuvânt că regimul de la Damasc a comis o ”atrocitate morală” (sintagmă împrumutată de la Secretarul de Stat american). Un parlamentar al opoziţiei şi-a amintit că şi la Halabja, în martie 1988, s-a petrecut tot o ”atrocitate morală” (Saddam Hussein a ”gazat” atunci, cu sarin, vreo 5000 de kurzi), dar atunci comunitatea internaţională a întors capul, sfioasă. Adaug, fiindcă nu pot să uit: comunitatea internaţională a întors capul, fiindcă a liniştit-o CIA, care - ca şi acum – avea ”dovezi solide” că vinovaţi n-au fost irakienii (prietenii Wasingtonului, pe vremea aceea), ci… iranienii. Am în minte o listă întreagă de ”atrocităţi morale”, petrecute la sfârşitul secolului XX şi în secolul nostru, dar o să-mi spuneţi că memoria e inteligenţa proştilor.    

Totuşi,  n-ar fi lipsit de interes să observăm că Siriei nu i-au crescut armele chimice în oaza Palmyra. La dotarea Damascului cu precursori au concurat, încă din anii ’80,  germanii, francezii, englezii, sovieticii şi nord-coreenii (i-am numit pe toţi, ca să nu nedreptăţesc pe nimeni). 

Informaţiile despre atacul chimic din 21 august au fost furnizate preponderant de serviciile secrete israeliene. Lucru firesc, fiindcă ele monitorizează de ani de zile depozitele de armament chimic ale Siriei. De la serviciile israeliene ştim că, în urmă cu aproximativ un an, sirienii au început să-şi relocheze ”marfa” din depozite. Israelienii au declarat explicit că se tem ca acest tip de armament să nu intre pe mâna Hezballah sau Hamas.

Cea mai puternică dovadă a serviciilor israeliene pe care, până astăzi, au lăsat-o să se scurgă în presă, e stenograma unei convorbiri telefonice, din care reiese că atacul din 21 august a fost minuţios orchestrat de guvernul de la Damasc. De unde i-au ascultat pe înalţii ofiţeri ai armatei siriene? Probabil de pe Înălţimile Golan, teritoriu de graniţă rechiziţionat de la sirieni după Războiul de 6 Zile (1967). Dacă nu există un tratat de pace Israel-Siria, explicaţia e că toate eforturile în această direcţie s-au izbit de Înălţimile Golan.
Situaţia Israelului, în acest moment istoric, nu e deloc comodă.  Hezballahul libanez (sponsorizat de Iran) luptă alături de Armata lui Al-Assad, în războiul civil din Siria. Iranienii sprijină - logistic şi politic – regimul de la Damasc, mai abitir ca niciodată. Iranienii susţin şi guvernul şiit din Irak, spre disperarea sunniţilor, alimentaţi de Arabia Saudită. Egiptul, un aliat al israelienilor după pacea din 1979 şi până la căderea lui Mubarak, tocmai şi-a declarat sprijinul pentru sirieni.

Trădat de perfidul Albion, Barack Obama s-a trezit peste noapte că trebuie să-şi caute noi aliaţi pentru intervenţia în Siria. Nu pare a lua în calcul, nici în ceasul al doisprezecelea,  o soluţie negociată. Pentru că o soluţie negociată ar însemna să se aşeze la masă cu duşmanul Israelului -  Iranul – şi să-i ceară să-l convingă pe Bashar Al-Assaad să renunţe la putere, cât mai e timp. Până nu-şi ucide şi ultimul cetăţean. 

Citește și: