Adrian Onciu
Adrian Onciu
2664 vizualizări 31 mai 2019

Internarea preşedintelui Liviu la salonul fără clanţă generase un val de entuziasm. Descătuşaţi, unii dintre pacienţi mărşăluiseră în pielea goală prin curtea spitalului, mult după miezul nopţii, de bucurie că scăpaseră de dictator (şi în semn de mulţumire pentru reprezentanţii statului paralel). Alţii încă plângeau în pumni, conectaţi la perfuzii cu spirulină, coada şoricelului şi vitamina C.

Apropiaţii lui Liviu fuseseră înjuraţi şi bruscaţi. Doctori şi asistente care altădată impuneau respect, acum se ascundeau pe sub paturi. Se aşteptau la ce-ar putea fi mai rău. Ca să scape de furia mulţimii, Codrin şi Darius se deghizaseră în femei de serviciu şi dădeau cu mopul pe holuri, în timp ce Olguţa îl rugase pe Prea Puternicul paroh să-i permită să doarmă în cimitir până se liniştesc apele.

Dispariţia lui Liviu lăsase un vid de putere. Intrată în concediu medical (după ce înghiţise, pe fond nervos, trei furculiţe Bugatti) doctoriţa Gabriela fusese chemată de urgenţă la spital. Urma să pună umărul la procesul de reorganizare a structurii de conducere.

Numită preşedinte interimar, Viorica încă nu ştia dacă să se bucure sau să intre în depresie. Problemele Micului Pentagon o depăşeau. Însă ambiţia înnăscută, spiritul de luptătoare şi dorinţa de a le demonstra duşmanilor că merită să preia şefia spitalului o alimentau cu suficientă energie încât să treacă peste orice ezitări.

În calitate de proaspăt lider, se grăbise să-i sune pe doctorii Frans şi Jean-Claude ca să-şi manifeste întreaga deschidere faţă de politicile de la Bruxelles. Micul Pentagon avea să rămână fidel principiilor liberalismului progresist în materie de tratamente şi drepturi pentru pacienţi. Le promisese că derapajele naţionalist-populiste din perioada dictaturii lui Liviu vor fi istorie. În plus, Justiţia îşi va păstra independenţa mai abitir decât şi-ar fi protejat reputaţia o tânără practicantă de video-chat eşuată pe o insulă pustie.

De cealaltă parte, învingătorii scrutinului electoral exultau pur şi simplu. Cu greu îşi mai încăpeau în piele. În special Klaus, care fusese chemat la Bruxelles să-şi dea cu părerea (aşa, de sanchi) despre noua conducere a spitalului european. La fel de mândru de rezultat, Ludovic ar fi vrut să preia şefia Micului Pentagon printr-un mic puci pus la cale împreună cu Victor, Traian, Dacian, Kelemen şi alţi asociaţi de conjunctură. Doar că vremurile erau foarte tulburi şi asumarea Puterii s-ar fi putut dovedi o mişcare la fel de inspirată ca maneaua pro-PSD semnată de regele Guţă.

Însă până să se dezmeticească pe de-a-ntregul în legătură cu consecinţele votului, noii şefi ai Micului Pentagon se străduiseră să pregătească fără cusur vizita Suveranului Pontif (un tip de la Spitalul din Vatican care se credea Papa Francisc). Delegaţia înalţilor prelaţi fu primită cu pâine, sare şi lumânări psihotrope, într-o încercare disperată de spălare a imaginii ruşinoase pe care preşedintele Liviu o lăsase în plan extern. Ieşiţi la geamuri, pacienţii îl aclamară pe Francisc, urându-i bun venit în ţara lui Dracula. Vreo doi bezmetici îl huiduiră. De aceeaşi parte a baricadei în lupta cu clericii antiecumenişti, însuşi Prea Puternicul paroh ieşi să-l salute pe Papă.

Clopotele bisericii din curtea cimitirului începură să bată în ritmul alert al globalizării. Pe scena amenajată în aer liber, Viorica îşi făcu cruce de trei ori, scuipă în sân superstiţioasă şi-i sărută mâna Suveranului Pontif înainte de-a lua cuvântul.

― Sfinţia Voastră, dragi oaspeţi de la Vatican, mulţumim din suflet că ne-aţi călcat pragul casei... Sunt atât de emoţionată încât am uitat ce voiam să vă zic. Mă scuzaţi două secunde.

Îşi scoase din ciorapi hârtia cu discursul pregătit de fostul lider al partidului, doctorul Adrian, pe care îl angajase consilier după internarea lui Liviu la salonul fără clanţă.

Îşi potrivi ochelarii pe nas şi începu să citească:

― Sfinţia Voastră, dragă Francisc, spitalul Micul Pentagon va reintra pe orbita instituţiilor europene şi mondiale care gravitează în jurul generoasei idei de biserică mondială cu sediul central la Ierusalim. În definitiv, există un singur Dumnezeu la care ne rugăm cu toţii, indiferent că unii îi zic Allah, alţii Buddha, iar alţii Donald sau Vladimir. Eu îi spuneam până mai ieri, simplu, Liviu... Mă bucur tare că aţi trecut pe la noi şi în semn de recunoştinţă vă ofer un tur gratuit al spitalului, pe jos sau cu papamobilul. Dumnezeu să ne binecuvânteze!

Cuprinsă de evlavie, cu lacrimi în ochi, Viorica îşi scoase batista şi-şi suflă nasul cu zgomot. Apoi îi făcu semn Suveranului Pontif să înainteze la microfon.

― Te rog, Francisc. Ai cuvântul.

― Mulţumesc... Pax vobiscum, Al Salamo Alaikum, Pacea fie cu voi, iubiţi credincioşi. Am nimerit într-un moment delicat. Din pricina unui singur om, aţi fost în pragul războiului civil. Sper într-o reconciliere. Sper ca pacea să fie mai presus şi spitalul vostru să înflorească din punct de vedere spiritual... Dragii mei, puteţi trăi în pace, armonie şi prosperitate doar iubindu-vă aproapele într-o arcă a fraternităţii. Iar după cum bine ştim, duşmanul fraternităţii este individualismul, adică voinţa unora de a se afirma pe sine şi propriul grup în detrimentul celorlalţi. Haideţi să trăim cu toţii ca într-un mare kibutz. Socialismul şi comunismul cu faţă umană nu sunt chiar atât de rele dacă ştim cum să le punem în valoare într-o lume unită a toleranţei, diversităţii şi fraternităţii... În concluzie, vă propun să treceţi peste resentimente şi să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă. Haideţi, vreau să vă văd! Iubiţi-vă!

Timid, Klaus o îmbrăţişă pe Viorica şi o sărută pe obraji. Ludovic făcu aceleaşi gesturi cu Gabriela, Dacian cu Carmen, Victor cu Traian şi Kelemen cu Raluca.

La rândul său, Prea Puternicul avu o tentativă de a-l îmbrăţişa pe Suveranul Pontif, dar se răzgândi în ultima clipă şi îl strânse la piept pe bodyguardul lui Francisc. Luat prin surprindere, bărbatul se panică şi-l trânti la pământ pe Prea Puternic, imobilizându-l cu mâna la spate. 

Trei porumbei albi zburară din papamobil şi se opriră undeva sus, pe turla bisericii. Erau obosiţi după vizitele din Bulgaria şi Macedonia de Nord. Ar fi trebuit să ajungă la Catedrala Mântuirii Neamului, dar încă se gândeau dacă merită efortul.

(va urma)

Citește și: