Claudiu Pândaru
Claudiu Pândaru
34805 vizualizări 30 oct 2014

Se poartă scrisorile deschise cu adresare directă şi ţintă perfectă.

Sunt momente în care adevărul e cel puţin trilateral, adică dacă nu eşti cu Ponta sau Iohannis, e clar pentru toată lumea, o votezi pe Macovei. Doamne fereşte să fii de altă părere, căci Doamne-ajută a fost deja confiscat în scop electoral, până la ultimele moaşte.

Sunt momente în care likeul şi shareul se dau împreună, o ezitare pe timp de război e rapid catalogată drept pură trădare. De altfel, nu ai nicio scuză dacă eziţi când, e ştiut pe tot facebookul, ce se spune e fapt verificat dacă întruneşte mai mult de trei likeuri şi shareuri.

Vă supun atenţiei două astfel de certitudini. Şi pe urmă vă spun o poveste.

Prima certitudine e că mediul rural (aşa apare numit în statistici) e compus dintr-o masă uniformă de ţărani pesedişti, nişte zombi cu căciula în mână şi buletinul în dinţi, care votează pentru bani cu roşu, de când s-au născut şi pe care nici moartea nu-i opreşte, fiind binecunoscute cazurile în care decedaţii au votat de mai multe ori.

Cea de-a doua certitudine e că noi, restul, ştim foarte bine cu cine să votăm, cunoaştem exact cine ar face bine ţării, sau cine ar face mult rău, dar ei, ţăranii, paiaţele fără organ moral, care se vând pe un mic şi o bere, oricum sunt mai mulţi. Aşa că ce vrem noi nu are cum să se transforme în realitate, mai bine rămânem la like şi share.

Paradoxul e că ambele sunt, pe cât de false, pe atât de legate între ele.

Şi aici începe povestea.

Bunica mea, căci doar ea mai trăieşte, ar fi încadrată, dacă e să mă iau după prima certitudine, în zona statistică a mediului rural. Mai exact, ea şi restul de 7.772.368 alegători sunt acei mâncători de zahăr şi făină, băutori de ulei, paiaţele fără organ moral, care duc cu prostia votului lor vândut România în prăpastie.

Ce să zic? Prăpăstios gând.

Ultima oară când am verificat, bunica avea organul moralităţii acasă. Şi nu-l primise de la niciun partid. Îl are, şi nu de ieri de azi. Aşa e de când o ştiu. Ea şi bunicul m-au învăţat cum să vorbesc când ceva nu-mi convine, ei mi-au arătat munca pentru fiecare palmă de pământ şi bucuria ţopăitului în butoiul cu struguri, când e timpul mustului. În părul din curtea lor m-am căţărat cu atâtea cărţi în mână, ca să nu mă prindă bunicul că iar îi fur ceva de prin biblotecă. În ochii lui am citit ruşinea faţă de vecin când, după ce mi-am confecţionat o praştie din limba pantofului, am spart primul geam. Şi tot în curtea lui am auzit prima dată ce-i aia politică, întins pe iarbă şi trăgând cu urechea la el, prietenii lui ţărănişti şi securistul satului, într-un amestec de păreri săptămânale cu Ceaşcă-n gură şi ceaşca în mână. Şi, în fine, uitându-mă la cadranul radioului bunicului meu, aparatul ăla cu lămpi şi-un ochi verde de ciclop, am visat la Paris, Londra şi alte frecvenţe pe care eu nu auzeam decât purici, dar din care el înţelegea tot.

Cum să cred eu acum altceva? Ar însemna să neg parte din mine? Cum să-mi bănuiesc bunicii de rea-credinţă, ca să nu zic ulei-credinţă?

Pun mâna pe telefon şi-mi sun bunica.

Îmi exprim pe ocolite îngrijorarea şi-o întreb de pensie, că doar în toată ţara Poşta le-a dus bătrânilor, lipit de talon, un pliant electoral în care scria clar că li se va tăia din bani, dacă un anume candidat câştigă. "Da", îmi spune, "s-a aprins tot satul", după care îmi înşiră o listă de uliţe şi rude pe care ar trebui să mi le amintesc şi aruncă verdictul: "Nu le-ar fi ruşine! Eu cred minciunile lor?". Răsuflu uşurat şi încep să-i explic rar care e treaba cu talonul, cine e cu Poşta şi cum de s-au gândit la aşa ceva. "Bine că nu ne-a zis că ne iau locul de veci, că ieşea Revoluţie!", râde cu pofta omului împăcat cu moartea şi politica. Simt că e loc să ridic miza: "Dar, dacă vin ăştia cu ulei, zahăr, făină? Mata să nu iei!"

Aţi avut vreodată impresia că aerul e greu, că liniştea se aude?

"Aşa mă cunoşti tu pe mine, Claudiu?", mi-a răspuns cu toată iubirea şi limpezimea copilăriei mele, bunica.

Nu, nu te cunosc aşa, bunică! Tu nu eşti o cifră rătăcită în statistică.

Şi sunt sigur că nici bunicul tău, al celui care citeşte rândurile astea, nici unchiul, mătuşa ta nu sunt unul dintre cei 7.772.368. Pune mâna pe telefon! Sună-i şi asigură-te! Şi, dacă sunt, scoate-i, scoate-i din cifra asta a celor care primesc zahăr şi ulei.

Mie mi-a luat convorbirea asta 15 minute. Exact cât îmi ia duminică drumul până la secţia de vot. Ăsta e răspunsul meu şi în faţa celei de-a doua certitudini, atât de clamată prin likeuri şi shareuri- "ei sunt mai mulţi ca noi".

Eu am lângă mine un vot cinstit în plus.

 

Citește și: