Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1794 vizualizări 25 mai 2018

„Ei hai, că doar n-o să-mi spui că Ilie Năstase ţi-o fi fost ţie vreun reper moral, vreodată”, m-a ironizat un cunoscut, după un material, mai vechi, despre acelaşi Ilie. „N-o fi fost el moral, neapărat, dar unul sportiv şi de eficienţă, cu siguranţă”, i-am răspuns.

Un Năstase, la sfârşitul anilor 60, începutul anilor 70, era, fără îndoială, un model de izbândă şi de performanţă sportivă, hărăzit cu o slavă de talent de la Dumnezeul adevărat al tenisului adevărat.

O pildă de descătuşare şi lepădare de umilinţa socială a epocii, care a îngropat aici, pe lângă casă, fără să clipească, zeci (dacă nu sute) de talente excepţionale.

E drept că Ilie a târât după el, odată cu muntele de talent, şi zgura arderilor sale prea iuţi. A noxelor unei vieţi trepidante, pogorâte peste el la pachet cu consecinţa întruchipării, aproape peste noapte, a unui monstru sacru.

Un monstru sacru al arenelor, altfel decât rivalii şi prietenii săi, alături de care a transformat tenisul muncit în spectacol.

Acelaşi om care, însă, a lăsat, impresia unei incomplete maturizări; a „prizării” unei doze prea mari de spirit ludic, care l-a împins, uneori, la marginea grotescului.

Ca şi când tenisul, jumătatea genială a unui personalităţi aglutinate din milioane de oglinzi colorate, i-ar fi captat întreaga atenţie/concentrare, lăsând afară, de capul lor, tot felul de gesturi, unele hazoase, altele impertinente, puerile sau, pur şi simplu, fără rost.

Primul moment în care am înţeles că Ilie Năstase se pierde, nu numai din mine, din imaginaţia mea, în care a trăit cu deplină înţelegere, dar şi din memoria altora, a fost acela în care a afirmat, deconcertant, că îi e „scârbă de România”. Şi a completat: „Nu pot să spun că am fost patriot. Fiecare joacă pentru el şi, dacă face bine şi României, cu atât mai bine. Mi-e greu să cred că cineva poate fi patriot”.

Dacă spun că a fost şocant, e puţin. Dar n-a mai contat – nici mult, nici puţin - spusa lui, dincolo de faptul că, brusc, îşi pierduse calitatea de reper.

Nu era prima oară când îşi dădea, grosolan, în petic. Dar asta fusese prea mult.

Ilie Năstase, care, toată viaţa lui, purtase uniforma militară a ţării ăsteia – şi se vedea că-i place (nu, nu că e mândru, ci doar că-i place) –, la recepţii, la gale sportive de sfârşit de an, la întâlnirile cu Ceauşescu, apoi, mai aproape de prezent - odată înălţat la grad de general - în ţinute de gală (cam fanteziste), în tribunele marilor turnee de tenis. Acest om afirma, deodată, fără drept de apel, că i s-a făcut scârbă de România. Aşa, pur şi simplu.

Apoi, chiar el însuşi ne-a dovedit în ultima perioadă că şi-a pierdut reperele, prin manifestările, absolut inexplicabile, etalate în calitate de căpitan nejucător al echipei de Fed Cup a României sau „doar” din postura de somitate a tenisului internaţional, poziţie din care se aude tot ce spui, aproape tot ce gândeşti şi tot ce gesticulezi, despre colegii tăi de disciplină sportivă, şi nu numai.

După ceea ce s-a întâmplat astăzi, simt, însă, că am pierdut, definitiv, reperul acela vechi, al copilăriei şi adolescenţei mele.

Nu poţi să cobori, tu, Ilie Năstase, într-o asemenea goană nebună, toate treptele personalităţii tale, ajungând în postura unui tip insignifiant, care participă la traficul haotic al propriei existenţe, pe contrasens.

Să te urci băut la volan, să te pui (mai ales, asta) în posturi penibile, să ultragiezi, să-ţi baţi joc de uniformă – că, dacă ţi-e scârbă de România, atunci ţi-e scârbă şi de  Armată şi de Poliţie - să te plângi că ai fost bruscat, după ce chiar tu ai „bruscat” legea, să ţi se întocmească, în câteva ore, două dosare penale, să dai explicaţii penibile, în loc să spui, demn şi ferm: „Da, domnule, sunt de vină. Am băut, am greşit, îmi cer scuze tuturor celor care m-au văzut în această ipostază, pe care i-am dezamăgit. Merit să suport consecinţele. Şi rămân, totuşi, Ilie Năstase. Fiecare dintre noi are dreptul să greşească. Totul este să ştim când greşim şi să ne recunoaştem, demni, greşelile”.

Ilie Năstase, din păcate, nu a făcut-o. A dovedit o dată în plus, că a rămas un copil răsfăţat, ofensat, ţâfnos fără cauză.

Ilie a plecat astăzi de lângă unii dintre noi chiar aşa: ca un copil bătrân şi cam ridicol - în maşina Poliţiei, cu cascheta unui poliţist pe cap, cu un zâmbet şters, nelămurit, încurcat.

Nimeni nu râsese la mica glumă de final a lui Nasty.

 

Citește și: