Marian SULTĂNOIU
68292 vizualizări 1 iul 2013

Nu se poate să fie cineva care să nu fi auzit de minunea de la Maglavit? Ba, unii chiar au mers s-o vadă. Câţiva, de la Regele Carol al II-lea la Gigi Becali, s-au implicat direct în fenomen. Noi ne-am dus să nu murim ignoranţi...

Când te cheamă Maglavitul

După minunea „lansării la apă” a podului Calafat – Vidin, când lucrurile s-au mai liniştit, pe la şapte seara, am plecat spre Craiova. Am ieşit de pe podul Noua Europă, am traversat un pod, şi el nou, de la „porţile” Calafatului, şi ne-am înscris pe E 79, un drum ciuruit şi peticit, lung de vreo 80 de km, care leagă Dunărea de Bănie.

După câţiva kilometri, odată trecuţi de Golenţi, aflăm că, la stânga, drumul merge la Turnu Severin, dar nu înainte să treacă prin Maglavit. Ca să vii în Dolj, să ajungi la Calafat şi să treci pe lângă Maglavit fără să-ţi pese, nu e doar o prostie, e chiar un sacrilegiu.

Aşa că am luat-o la stânga, şi duşi am fost, alţi doi kilometri, până în buza satului martor al minunilor, „arătărilor” şi dialogurilor lui Petrache Lupu cu Dumnezeu „Moşu” Mântuitorul, în urmă cu aproape 80 de ani.

E timpul, aici, să facem o scurtă incursiune în istorie: să spunem cine e Petrache Lupu, ce-l leagă pe el de Dumnezeu (Moşu), ce-i cu Magalvitul, pe cine şi de ce interesează.

Ei bine, iată istoria, pe scurt.

Cum i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu

Petrache Lupu s-a născut la 14 octombrie 1907, în satul Maglavit. Rămâne orfan, de mic, prin moartea tatălui, are parte de o mamă muncită şi puţin iubitoare, iar relele nu se opresc aici. Se îmbolnăveşte de vărsat şi rămâne surd şi aproape mut. Tatăl vitreg îl are ca sarea-n ochi, în schimb îl munceşte pe rupte, ceea ce-l determină pe tânărul Petrache să-şi caute refugiu în afara satului, ca îngrijitor de vite, iar mai pe urmă şi de oi, înjghebându-şi o stână în marginea pădurii.

Om bun, iubitor de animale şi de oameni, Petrache se căsătoreşte şi are doi copii, al doilea, pe nume Mihai, fiind botezat de Carol al II-lea, prin reprezentantul său oficial, generalul Sichitiu, din Statul Major. La 31 mai 1935, într-o vineri, pe când împlinise 29 de ani, s-a întâmplat minunea. Petrache l-a văzut pe Dumnezeu. Nu doar o dată, ci de trei ori. Afară de 31, l-a mai văzut pe 7 iunie, vinerea următoare, şi pe 14 ale lunii, tot într-o vineri. „Mi s-a arătat ca un moş, care stătea ca la două palme de pământ, în aer, şi era acoperit, tot, de părul lui alb şi lung” avea să povestească, mai târziu, Petrache, preotului din sat.

De ce i s-a arătat Mântuitorul aşa des?! Pentru că lui Petrache îi era frică de râsu’ lumii şi nu-i venea să le spunea oamenilor ce-i ceruse Dumnezeu să le spună: “Nu-ţi fie frică! – i-a zis. Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie şi la biserică, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci, foc, atunci le rup muncile”.

Şi el, ca să nu se facă de râs, nu l-a ascultat o dată, nu l-a ascultat de două ori. Până când, în ultima vineri, s-a dus Dumnezeu cu el l-a stână, să-l însufleţească. Şi atunci i-a spus Petrache nevesti-si, minunea. Pe urmă, sâmbătă, a spus-o la oameni, primarului; şi duminică, la slujbă, la biserică, iar.

Aşa a început. Mai întâi au venit oamenii din împrejurimi, la biserică, în duminica Rusaliilor; pe urmă, au venit oameni să-l vadă, să-l atingă, să-l asculte – îi revenise vorbirea şi se descurca binişor. Apoi au început să vină cei bolnavi: orbi, muţi, ologi, surzi, incurabili. Pelerinii. Mai întâi cu sutele, pe urmă cu miile, mai târziu cu zecile de mii, ba, chiar, într-o zi au fost peste sută.
Au apărut reglementările, regulamentele săteşti, taxele, primarul, “perceptorii”, popii, cutiile milei, trenurile, birjele, căruţele, vapoarele pe Dunăre, politicienii, presa, cârdăşiile, sacii cu bani, cântăriţi la sfârşitul zilei, delapidările, doctorii, şmenarii, hoţii; au apărut tarabagii cu icoane şi cărţi “sfinte”, un organ de presă propriu fenomenului, “Cuvântul Maglavitului”, Regele Carol al II-lea, care i-a botezat un copil, printr-un oficial, generalul Sichitiu, de la Statul Major.

Total desprins de avalanşa “minunilor” din jurul său, Petrache Lupu predica, predica şi iar predica.      

Gura presei

Fenomenul a continuat ca o tornadă socială. Iată ce scriau ziarele vremii despre minunea de la Maglavit, pasaje reluate şi în presa de astăzi.

„De nouă săptămâni de zile comuna Maglavit din judeţul Dolj, unde ciobanul Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu, e vizitată zilnic de mii de pelerini din toate părţile ţării, care vin să se intereseze la faţa locului şi să vadă personal pe fericitul cioban“ inserează “Voinţa Banatului“  din 11 august 1935.

Şi, tot acelaşi ziar, după alte două săptămâni: „În fiecare Sâmbătă şi Duminecă zeci de pelerini iau drumul Maglavitului pentru a vedea pe omul care a vorbit cu Dumnezeu. Sătenii seara la sfat, discută cu mult interes despre convorbirea ciobanului Petrache Lupu avută cu Dumnezeu. Lumea aşteaptă reducerea sau gratuitatea pe C.F.R. pentru a se putea transporta pe pământul călcat de Dumnezeu. (…) Pentru Sâmbătă se proiectează o mare excursie la care vor participa şi preoţi. În comuna Maglavit vin pelerini din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Din străinătate au venit vizitatori din Olanda, Elveţia şi Germania. Zilnic se vând mii de vederi cu chipul ciobanului Petrache Lupu, bani cari se adună pentru zidirea bisericii din Maglavit. Ciobanul nu vrea să primească nici un fel de pomană, şi predică la toată lumea să se cuminţească“.

S-a auzit la Bucureşti. Ziarul Universul se implică şi titrează la 24 iulie 1935: „Pretinsa minune de la Maglavit”. Iată ce spune, între altele: „Dacă ciobanul din Maglavit a putut, într-un acces de nebunie poate, de zdruncinare nervoasă sau dintr-o simplă aiureală, să spună că «i s-a arătat Dumnezeu» şi dacă s-au găsit câţiva naivi care să creadă o asemenea enormitate, nu este iertat celor din capul autorităţilor – primarului din comună şi pretorului – să susţină şi ei că spusele ciobanului sunt adevărate, chiar în rapoartele adresate prefecturii. Şi, fireşte, mai puţin le este iertat preoţilor să se facă complici la această impietate”.

Acelaşi ziar publică doar câteva zile mai târziu, pe 28 iulie, sub titlul „S-a isprăvit cu minunea de la Maglavit”: „S-a pus, în sfârşit, capăt scandalului pe care-l dezlănţuise pretinsa minune de la Maglavit. Cei în drept au luat măsurile cuvenite. Era şi timpul, căci luase proporţii nebănuite. (…) P. S. Vartolomeu, episcop al Râmnicului Noului Severin, a trimis azi d-lui prefect al judeţului o telegramă cu următorul conţinut: «Până la pronunţarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit – pe care vă rugăm a-l trimite la Bucureşti cu un delegat al dv. – vă rugăm stăruitor să opriţi orice procesiune locală»”.

Medicul primar dr. Mihail Albu, directorul Sanatoriului „Mihai Bravu”, declară pentru Universul, pe 9 august 1935: „Vă mărturisesc, şi faptul l-am consemnat şi într-un ziar craiovean, că am plecat la Maglavit cu o idee preconcepută. Mă aşteptam să văd în ciobanul Petrache Lupu sau un cretin ereditar, sau un intermediar instruit al unei asociaţii de escrocherie religioasă. Socotesc ca o înaltă datorie de conştiinţă să afirm, însă, că arătarea de la Maglavit trebuie să o atribuim unei puteri supra-omeneşti”.

O părere favorabilă şi, oarecum, ironică la adresa preoţilor inserează şi „Realitatea Ilustrată” din 7 august 1935, sub titlul „Întâmplările de la Maglavit”: „Noi am fost dăruiţi acum cu mărgăritarul dela Maglavit. În adevăr, nu e o greşală a privi un astfel de fapt ca o mână din cer, ca un noroc din cele mai uimitoare. (…) Unde sunteţi vlădici, preoţi şi călugări, ca să prindeţi în vasele voastre această ploaie binefăcătoare? Ca să semănaţi peste acest ogor de aprinsă simţire, arat, aşa, dintr’o dată şi pus la îndemâna voastră? (…) Iute la treabă, că împrejurările acestea nu vin când vrei!”.

Nici Radioul Naţional nu rămâne indiferent: „În jurul buturugii sfinte sute de schilozi, cu trupuri supte de boli, surzi, muţi, orbi, buboşi, epileptici, canceroşi, zac lungiţi de săptămâni, în arşiţa soarelui, sub aspra pişcătură a rouăi de dimineaţă, în ploaie şi în vânt, rugându-se – transfiguraţi, lepădându-se de tot răul ce ar mai fi rămas în sufletul lor – rugându-se fierbinte Atotputernicului pentru mântuirea lor”, spunea Lucian Marcu, în reportajul lui intitulat „La Maglavit de Sfân¬ta Maria”, şi transmis pe 18 august 1935, în radiojurnalul de la ora 19.00.

La Mânăstirea Maglavit

Ei bine, odată ce-au fost toate astea, n-ai cum să treci nepăsător pe lângă Maglavit, ceea ce nici noi n-am putut face. La intrarea în sat, un indicator ne trimite în stânga, către mânăstire, şi după vreo doi kilometri oprim într-o parcare generoasă. O curte mare, străjuită de un gard solid din beton, cuprinde biserica semeaţă, nouă, cu un turn impozant, înalt la aproape 40 de metri. În stânga intrării, mormântul în care au fost aduse din sat osemintele lui Petrache Lupu; apoi, încă o clădire, la fel de nouă şi arătoasă, cu etaj, care pare nelocuită. Dincolo de gard, spre pădure, un arhondaric şi chiliile.

În biserică se aud voci. Măicuţele, toate tinere, sunt la vecernie, glasul uneia ridicându-se, limpede, în bolta naosului.
Merg spre altar, îmi fac cruce, sărut icoanele. Dintre femei se desprinde una, care mă priveşte în treacăt şi se îndreaptă spre ieşire. Eu, după ea. Se opreşte în pridvor să mă aştepte. O întreb şi îmi spune despre biserică: “A fost reconstruită aici, pe locurile unde Petrache Lupu a vorbit cu Dumnezeu. A început construcţia în 1935, din banii donaţi de pelerini, iar el a pus piatra de temelie. S-au cumpărat materialele necesare, dar a început războiul şi lucrul s-a oprit. Apoi oamenii au furat tot, iar biserica începută a fost dărâmată de comunişti. Construcţia s-a reluat după 1990, iar în 2007 a fost gata, cum o vedeţi”.

Ştiind că biserica, în variantă originală, prinsese contur în “imediata apropiere” a salciei făcătoare de minuni şi a fântânii cu apă miraculoasă, săpată de Petrache, am întrebat-o pe măicuţă unde sunt acestea. “La 600 de metri de aici, pe drumul de pământ; în stânga se face o potecă prin pădure. Acolo sunt”. “Şi, mai vin oameni să ia apă tămăduitoare?!”, “Mai vin” zice măicuţa. “Şi apa vindecă?!” întreb iar. “Vindecă dacă o bei cu credinţă!” zice ea. Aşa trebuie să fie, de vreme ce măicuţa ne-o recomandă, minuni au fost, slavă Domnului, iar oamenii tot mai vin.

Ne urcăm în maşină şi pornim către fântână. Pe drum, mă gândesc că femeia n-a amintit nimic de Becali şi contribuţia lui, de vreo două milioane de euro, la facerea lăcaşului. 

Becali, şters de pe faţa pereţilor

În 2006, Becali, om cu frica lui Dumnezeu şi dragoste pentru predecesorul său, ciobanul Petrache Lupu, a hotărât să pună umărul la finalizarea mânăstirii de la Maglavit. Era chiar inaintea meciului Steaua - Betis Sevillia, şi Gigi a promis că dacă bate echipa lui, el dă bani pentru mânăstire. Zis şi făcut.

Apoi, la inaugurarea cu fast şi multe feţe bisericeşti, pe 8 septembrie 2007, Becali a participat, alături de alte 7000 de persoane, la slujba Naşterii Maicii Domnului.

Pentru contribuţia sa substanţială, latifundiarul şi-a găsit locul pe peretele interior al bisericii, alături de Petrache Lupu, într-o picture cu el în costum.

Numai că arta costă şi, odată venit timpul să plătească lucrarea, Becali l-a anunţat pe maestru că nu-i dă niciun cent. “Îmi cerea cinci mii de euro. Păi n-am dat, mă, atâţia bani? Ce să-ţi mai dau ţie cinci mii? Ţi-am spus eu să mă pictezi? Şi ăla, nici una, nici două, zice: dacă nu-mi dai, stric pictura! Stric-o, zic. Ia să vedem, o strici? Şi a stricat-o, nebunu’. A aruncat cu var pe ea, sau cu vopsea, că eu nu m-am dus s-o văd”. Povestea mi-a spus-o chiar Gigi Becali în urmă cu vreo trei ani.

O întânire ciudată

Mergem prin pădure, şi mergem, şi mergem. Aproape că se întunecase. Tuna cu ecou. Fântâna, nimic. De la o vreme, în spatele nostru o namilă de Mercedes negru. Noi înainte, el după noi. Noi prin noroi, şi el; noi, prin bălţi, el la fel. “Ce-o fi domnule, un om care-şi caută, şi el, vindecarea, în apa fântânii, sau…” zic cu un fel de frison.

De la o vreme am ieşit din pădure, într-o câmpie necuprinsă. Namila, după noi. Ne oprim şi o lăsăm să treacă. Şi trece, fără să zică nimic, fără să ne roage ceva, fără să ne vadă. Se pierde în zare, aproape levitând, îndreptându-se către o stână, pierdută în câmpie. “Altfel de oameni, domnule… Altfel de minuni” îmi spun.

Primprejur, nicio fântână. Doar o troiţă şi o salcie care ţine umbră, peste zi, câtorva bucăţi de beton, poate fundaţia fostei biserici.

La fântână

Ne întoarcem şi, într-un timp, dăm de o săgeată înfiptă în pom, pe care zice “La salcie”. Ne mirăm zece secunde, cât să nu se-ntunece de-a binelea, coborâm, luăm patru pet-uri de jumate – ca să vindecăm şi rudele – şi pornim pe potecuţă. Miroase dumnezeieşte, a verdeaţă, a tei şi a pământ reavăn. Într-un luminiş, minunea: o salcie îngrădită cu un gard de doi metri, ca să n-o atingi, să-i iei puterile, şi fântâna cu cumpănă şi ciutura cu apă scoasă deja.

Ne uităm la salcie, neam s-o atingi; păzită straşnic. Ne luăm gândul şi ne întoarcem la fântănă; ultima speranţă. Pe buza ei, o cană roşie smălţuită; pe jos, peturi tăiate, tocmai bune de mutat apa din găleată în sticle. În fântână, “plutesc” bule de aer şi un pet de “Sprite”, tăiat în două. “O fi bună?!” zic. “Să nu fi aruncat cineva, ceva, în ea”, spune Florin, fotoreporterul, privind în puţ. Cobor ciutura, o umplu din nou, o scot. Apa e limpede, inodoră, incoloră. Umplem sticlele, ne facem cruce, cu credinţă, chiar pătrunşi de o anumită “electricitate” – efect al descărcările electrice care brăzdează cerul spre Craiova – închidem ochii şi bem. “Cam sălcie” spune Florin. “Nu mi se pare”, zic, dându-mi curaj. Mai facem un rând de cruci, mai luăm o gură de aer şi pornim.

Maglavitenii n-au timp de apă sfinţită

Trecem de mânăstire, trecem printr-o vale şi ajungem iar în “gura” satului. Două femei, în dreapta drumului, stau de vorbă. În stânga un bătrân, aşezat pe o bordură, spijinit în baston. Par să aştepte. Le întreb pe femei dacă mai vin oameni prin sat, dacă iau apă, cum se simt. “Se simt bine, io zic! Păi, dacă tot vin să ia. Am auzit că le-a făcut bine la mulţi”. Dar ele au fost, au băut, au credinţă? “Credinţă avem, da n-avem timp. Aşa că de băut n-am băut, da nu e timpu trecut” zice una dintre ele. “Nu ştiţi cum se zice, că cizmaru’ n-are pantofi, croitoru’, haine. Noi, cu apa aci, şi nu luăm apă, de…”.

Mă îndrept către bătrân, să-l întreb dacă el bea din apa tămăduitoare. Râde şi ridică din umeri. “E bătrân, domnule. Şi bolnav, apă-i mai trebuie lui?!”, zice iar femeia.

Pornim, în sfârşit, către Craiova. În cârciuma satului, ciopor de oameni, fiecare tămăduindu-şi setea. Eu îmi simt buzele cam uscate şi o umflătură pe dinăuntrul celei de sus. Mă gândesc la apă şi mă rog să fie bine. Pe la zece seara îl las pe Florin acasă la el, şi plec spre Bucureşti, prin Slatina. Apa îmi face valuri în stomac. Când intru pe A1, în miez de noapte, încep crampele. Mă rog din doi în doi kilometri şi, vorba lui Gigi, îmi fac cruci cu limba să ajung acasă. Pe la ora unu mă opresc şi înghit un miracol chimic de stomac.

Minune, la ora două crampele deveniseră suportabile. 

Citește și: