18117 vizualizări 22 sep 2008

Dulăul este foarte preţuit la stânele din Bucovina. Cu cât ai mai mulţi dulăi, cu atât dormi fără grijă că ar putea da iama în stână ursul sau lupii. Masculii par imenşi, cine vede un “câine–bărbat”, cum le spun ciobanii, ar putea crede că dihania ajunge şi la 100 de kile. În realitate, câinele e mai “uşurel”, n-are decât cel mult 60 de kile, dar statura impozantă îl face să pară că s-ar putea lua la trântă de la egal la egal cu ursul. Nu l-a înzestrat natura cu o asemenea forţă, dar, dacă ursul dă târcoale stânei, doi câini–bărbaţi îl pot pune pe fugă. Cu lupii e mai greu, pentru că atacă în haite. Lupii sunt animale şirete şi, ca să păcălească dulăii, haita se împarte.

Primul atac e dat de avangardă – unu sau doi lupi care n-au nici un chef de bătaie vin în apropierea stânei ca să întârâte câinii să se ia după ei. La puţin timp se dă atacul adevărat – restul haitei coboară să ia prada din stâna a cărei apărare a slăbit. De asta ciobanii nu se mulţumesc să ţină doar doi- trei dulăi. Primăvara, când se adună stâna, “haita” de dulăi îşi alege şeful. Iar la atacul lupilor, fiecare câine are sarcina sa: doi -trei se iau după primii lupi, ceilalţi aşteaptă atacul final. “Anul ăsta n-o venit ursul. Dar lupi au tot fost. Vedeţi dulăul ăla mai mare şi mai negru? De trei ori l-o rupt lupii vara asta”, spune un cioban de la o stână din apropierea satului Mănăstirea Humorului.

„Îmbunătăţirea” rasei – examinată de ciobani

Nu se ştie exact de unde a apărut soiul ăsta de câine şi nici de ce nu s-a răspândit şi în alte părţi din România sau prin vecini. E adevărat, câini mari găseşti la toate stânele, dar ciobăneştii bucovineni au trăsături care îi deosebesc clar: un cap masiv, ca de urs, bot scurt şi gros, maxilare puternice, ochii migdalaţi, micuţi faţă de mărimea capului, gâtul gros, acoperit cu un soi de coamă, părul - scurt pe cap şi pe partea de jos a membrelor, lung, drept şi aspru pe corp. Iarna, blana i se îmbogăţeşte cu un alt strat de păr scurt şi des care îi permite câinelui să stea fără probleme afară, pe zăpadă, oricât ar fi gerul de mare. Ciobanii povestesc că în ultimii ani au fost tot soiul de ciudaţi care au vrut să le “îmbunătăţească” stânele. Unii au adus ciobăneşti mioritici, alţii s-au gândit să corcească dulăul cu câini din rasa Saint Bernard.

“N-au rezistat la stânele noastre. Ciobăneştii mioritici sunt mai firavi, nu fac treabă. Iar corciturile alea de san bernarzi a fost de râsul lumii. Erau frumoşi foc, dar nu erau buni de nimic. Veneau sălbăticiunile mai să se învârtă printre picioarele noastre, iar câinii se uitau tâmpi, nici măcar nu lătrau”.

Nu au încredere în oameni

În Bucovina, dulăii nu sunt întâlniţi numai la stâne, ci şi în majoritatea gospodăriilor. Fiind animale care nu cunosc sentimentul de frică, sunt folosiţi de stăpâni la pază. Orice aduce stăpânul în curte, de la vacă până la pisică, pentru câine e limpede că face parte din proprietate şi este păzit cu străjnicie. Numai lătratul taie pofta hoţilor. “Bataia”, cum numesc localnicii lătratul dulăilor, este foarte puternică, cu o tonalitate joasă şi poate fi auzită de la distanţe foarte mari. Pe timpul nopţii, câinele patrulează în jurul proprietăţii. Pe timpul zilei, pare că doarme, dar oricum n-are nimeni curajul să intre în curte decât în prezenţa stăpânului. Dulăul este un câine echilibrat, nu se repede la oameni fără motiv, dar nici nu poţi trage speranţa că te împrieteneşti cu el dacă nu faci parte din familie.

În afara copiiilor, pe care îi iubeşte, nu are încredere în oameni. În curtea lui Dorin Ghiuţă, de pildă, poţi să intri liniştit dacă te pofteşte stăpânul. Are un câine–bărbat care se plimbă liber în curte, dar care nu-ţi aruncă decât o privire curioasă dacă Ghiuţă ţi-a deschis poarta. Poţi să colinzi toată proprietatea alături de stăpân, câinele te urmează de aproape fără să arate nici urmă de nervozitate. Se lasă chiar mângâiat, dar, odată ce ai plecat, a rupt prietenia cu tine. Latră furios şi nu te lasă să intri din nou în curte singur, chiar dacă nici măcar nu te-ai îndepărtat de gard după ce ai ieşit pe poartă.

La Bruxelles cu actele dulăilor

De când se ştie, Dorin Ghiuţă a avut pe lângă casă dulăi. Are o poză veche, îngălbenită, cu bunicul dus la târg la Suceava să vândă brânză. Lângă bătrânul ale cărui trăsături abia se disting, stă un dulău mare, alb cu negru. Rasa asta de câine i s-a lipit de suflet atât de tare, încât de mai bine de 20 de ani se chinuie să o omologheze sub numele „ciobănescul bucovinean”. “Ar fi singura rasă de câini ciobăneşti din Europa care îşi mai păstrează, încă, obiectul muncii. Chiar îi întâlneşti la stâne, nu doar în expoziţii şi pe stradă, ca animale de companie”, explică Ghiuţă.

Degeaba are însă un vraf de fotografii vechi de zeci de ani care arată că dulăii nu sunt doar nişte câini mari, ci au trăsături distincte, specifice unei rase omogene. Regulamentele Federaţiei Chinologice Internaţionale sunt limpezi: trebuie să facă dovada a cel puţin 8 linii de sânge la care să se judece fenotipul şi genotipul. Definiţia este complicată, dar, lucru este limpede: pentru omologarea unei rase îţi trebuie mult timp. Ghiuţă a fost unul dintre puţinii care au început “procesul” în 1980 şi în 1995 a fost la Bruxelles cu documentele a cinci linii de sânge. Arbitrii l-au trimis însă acasă: mai trebuiau trei.

“Ar fi fost mai simplu dacă ţăranii noştri ar fi înţeles să lucreze ştiinţific. Eu îi spun ciobanului sau vecinului când vine să-mi ceară o căţea: «Ia-o, dar când o ajunge mare să vii să o împerechezi numai cu câinele ăsta, să-şi ţină linia». Omul o ia şi dus este, nu mai vine la împerechere. Omologarea ciobăneştilor din Ungaria a durat mult mai puţin fiindcă ungurii au fost mult mai disciplinaţi”, oftează Ghiuţă. Acum a întocmit toată documentaţia, a obţinut preomologarea rasei şi speră ca în cel mult un an să-şi vadă visul cu ochii. Până atunci, din “hobby-ul care a devenit o boală incurabilă”, cum zice el, s-a ales cu sute de puiuţi. Din vânzarea lor, spune că abia a reuşit să-şi achite întreţinerea celorlalţi câini şi participarea la expoziţii.

A dat pui în toată România şi în străinătate, dar trebuie să-şi aleagă clienţii cu grijă. Dulăul nu este un câine căruia să-i pui fundiţă şi să-l ţii în apartament. Nici într-o curte mică nu îţi e uşor să-l creşti. Nu poţi să-i consumi energia plimbându-l la pas. Doar pe o bicicletă faci faţă ritmului său. Apoi, dacă nu ştii să-l struneşti şi se smuceşte, te pune la pământ. Nu o face intenţionat, ci în joacă. Iar dacă are cumva pui, trebuie să ai grijă să nu opreşti doi masculi în aceeaşi curte. La stână se bat până când unul dintre ei este recunoscut ca şef. Într-un loc strâmt se bat până la moarte.

Citește și: