26 vizualizări 4 sep 2007

Congregaţia i-a spus în ‘91 călugărului iezuit Georg Sporschill: „Pater Georg, du-te în România pentru 6 luni”. Cu o valiză în mână, a luat trenul din Viena cu destinaţia Gara de Nord. La finalul călătoriei, dicţionarul îl învăţase deja zece cuvinte româneşti. Întâmpinarea de la gară e de neuitat: „Au fost mulţi copii care plângeau, mulţi tineri drogaţi şi violenţi. Şi au făcut un test dacă ne e teamă de ei. Ne-au bătut, ne-au provocat. A fost ca o luptă”. Călit de la Viena, unde lucrase cu oameni ai străzii şi foşti puşcăriaşi, l-a luat ca pe un show de bun venit.


România era o ţară tristă în acea clipă, cu un Bucureşti ce nici măcar centrul nu-l avea luminat, întunericul de pe stradă fiind înviorat doar de scârţâitul sinistru la colţ de stradă al roţilor pe şinele de tramvai. Vizitele la Gara de Nord s-au înteţit şi deodată copiii străzii au devenit umani. Se jucau: „Era un grup de copii mici şi se jucau cu ceva. Unul îl învârtea deasupra capului şi-apoi îl arunca, iar alt copil îl prindea. Când au venit la noi, am văzut cu ce se jucau. Cu un şobolan mort. Îl învârteau de coadă şi-l azvârleau între ei”. I-a cules de pe stradă, erau 20 de copii şi, după modelul familiei, i-a băgat într-o casă. Când casa a fost plină, a început o altă casă şi, neostoit, a tot umplut case, vreme de 16 ani.

Pater Georg a început cu nişte căsuţe ridicate într-un fost CAP, la marginea unui sat de lângă Ploieşti, iar acum are 500 de copii în România, 300 în Moldova şi alţi 200 la Sofia şi Odessa – 1.000 în total. Au fost şi vremuri tulburi, în care călugărul iezuit s-a simţit copleşit, dar atitudinea aurolacilor i-a dat din nou curaj: „Mă aflam odată la Gara de Nord. Era acum 10 ani. Mulţi tineri au venit şi ne cunoşteam de mult cu ei. Le tot promisesem că o să le găsesc şi lor un loc. Şi-aşa au mers lucrurile că nu am putut. Şi dânşii au fost foarte furioşi. S-au strâns în jurul meu, erau mulţi şi mi-a fost frică de ei. Dar le-am zis omeneşte: «Nu pot, aşa-mi pare de rău!».

Atunci, în loc să mă lovească, au scos dintre ei un copil mic care se numeşte Răzvan şi mi-au spus: «Acceptăm că nu ai nici un loc pentru noi. Dar pe acest copil mic trebuie să îl iei». Şi l-am luat. Am fost foarte mişcat că ei au căutat un loc pentru acest copil mic, nu pentru ei”. Povestea lui Răzvan, copilul salvat atunci, e la fel de banală ca a altor sute de copii pribegi. S-a născut în nişte ruine, din foşti copii ai străzii crescuţi mari. Are amintiri încă fierbinţi din acei ani: „Era frig. Într-o zi, mama s-a dus la lemne şi s-a lovit, s-a infectat la picior foarte rãu, n-a vrut să se ducă la spital şi de-atuncea parcă a urmărit-o un blestem. S-a lovit şi mai rău, că a picat de pe un pod. Au adus-o acasă şi a murit acolo pe jos, cu noi.

Tata m-a pus apoi la cerşit. Stătea într-un loc, mă pândea cum cerşesc, apoi mă chema la el şi-mi smulgea banii pentru băut şi ţigări”. La 4 ani şi-a luat destinul în mâini. A fugit de-acasă, adică de pe stradă, la nişte rude, adică tot pe stradă. lar rudele, Moise şi Ivana, l-au chemat pe Padre. Ţâncul, care seara se ducea prin blocuri şi lua preşurile de la uşi învelindu-se cu ele să nu moară de frig, a fost săltat de-o dubă. A fost salvarea lui: “Am ajuns seara la centru şi au venit foarte mulţi copii la geam şi se întrebau : cine mai e şi copilul acesta? Eu eram foarte speriat.

Nu ştiam ce-o să păţesc, că eram venit de pe stradă”. Când s-a dat jos, un băieţel i-a zis: “Uite, tu o să stai cu mine şi o să ne jucăm împreună”. Acum Răzvan trece pe-a 8-a, ştie germana şi în Austria a fost de 4 ori: la Viena, Innsbruck şi Salzburg, cu avionul. Povesteşte tuturor ce-a văzut din avion: “Vezi totul foarte mic. Dungi negre, roşii şi albastre”.

Tată pentru atâtea fiice şi fii, călugărul, om al lui Dumnezeu, s-a prins într-un vârtej al lumii din care nu mai poate evada: “Niciodată nu sunt singur cu mine. Dacă cerşiţi 4 milioane de euro în fiecare an, aveţi multe scrisori de scris şi legături de ţinut. Cel mai adesea sunt până la miezul nopţii la birou, pentru că am multe de făcut”. Iar când nu e la birou e pe drum: „Ieri am fost la Viena, astăzi sunt la Ploieşti şi diseară sunt la Braşov, că este o inaugurare a unei firme mari din Austria care este un sponsor pentru noi care ne dă tot lemnul şi maşinile pentru atelierele noastre. De aceea eu voi binecuvânta această fabrică nouă”.

Timp pentru rugăciune adesea n-are decât când trage pleoapa peste ochi, dar crede că pe Dumnezeu poţi să-l găseşti în orice lucru: „Dacă dai viaţa ta pentru copii e un fel de spiritualitate şi dacă lucrezi bine, ai o inimă deschisă şi dacă tu iei copii cei mai grei, cei mai dificili, abandonaţi de toţi şi ai grijă de ei, e felul tău de-a te ruga”. Misionarul şi-a zidit şi o mică mănăstire în România, din 1.000 de cărămizi: „Zidurile mănăstirii mele sunt copiii pe care i-am salvat”. În mănăstire ţine chiar şi slujbă: „În ultimii zece ani am sărbătorit noaptea sfântă de Crăciun la gară, cu copiii de acolo, câte 50-100 de copii.

N-am avut nimic decât lumânări şi nişte prăjituri, dar am simţit că Isus s-a născut în mijlocul nostru, pentru că toţi au fost aşa bucuroşi, mai bucuroşi decât oamenii din casele frumoase. Cred că bogăţia este un pericol mare. Dacă o ţară sau cineva este bogat, crede că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Copiii noştri au o inimă mare, plină de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni mult mai mult decât copiii din ţări foarte bogate”.

Călugărul cel lacom de 16 ani tot dă târcoale gării, înşfăcând din mizerie şi suferinţă copii. Desfătarea lui cea mai mare e ca pe copilul care a fost pe stradă să-l revadă din nou în casa de copii, altfel îmbrăcat, făcut duş, hrănit, cu şcoală, că a devenit un om adevărat şi râde fericit.

Călugărul iezuit este un călugăr fără mănăstire, trimis în lume să-şi împlinească misiunea. Pribeag pe pământ, iezuitul trebuie să-şi aibă mănăstirea în inima lui, iar când face o haltă, clădeşte ziduri mănăstirii prin însăşi lucrarea sa. Dacă-i pe stradă, lucrează cu copiii străzii şi acolo e biserica lui. Dacă-i profesor la universitate, rafturile bibliotecii sunt zidurile mănăstirii lui. Când Pater Georg a venit în România, Biserica Ortodoxă s-a zbârlit crezând că sub masca carităţii face misiune. Acum fundaţia călugărului iezuit are 1.000 de copii, toţi ortodocşi.

Citește și: