Marian SULTĂNOIU
42790 vizualizări 20 aug 2016

Uiţi de Mare, uiţi de munte, uiţi de supermarketul în care tocmai îţi puseseşi ultima speranţă, faci sensul giratoriu de vreo două-trei ori, până te dezmeticeşti, şi o iei în stânga, pe Şoseaua Amarei, spre Buzău, pe sub singurii copaci rămaşi în picioare, la margine de drum - restul fiind culcaţi la pământ, zice-se, de o directivă europeană.    

„Perla Bărăganului”, Amara, este o furtună de verde în epicentrul caniculei. Un orăşelul, cochet şi curăţel la intrare – o comună mai răsărită -, care devine, pe alocuri, surprinzător de elegant.

Casele cresc – în înălţime şi importanţă -, pe măsură ce te apropii de staţiunea balneară propriu-zisă, depărtându-te, în timp, de vechi imagini comuniste.

Staţiunea este, practic, un parc imens, întins pe o suprafaţă de peste 64 de hectare - adumbrit de o plantaţie de foioase, o pădure de salcâm şi o imensă livadă de nuci, aliniaţi „la sfoară” -, străbătut de o reţea de şosele, alei şi poteci, care legă hotelurile între ele, şi pe acestea de plaje, piscine, tabăra şcolară, campinguri şi zone de divertisment, toate construite pe malul lacului Amara: cele mai vechi, după 1960, celelalte – hoteluri noi, terase şi plaje amenajate -, după anul 2000. 

Trei sferturi din suprafaţă a fost întinerită şi reamenajată la sfârşitul anilor 2000, prin proiecte europene, suma de care a beneficiat staţiunea ridicându-se undeva la peste două milioane de euro.

Locuri vechi…

Zona, după cum scrie la carte, este populată încă din neoliticul târziu, fiind atestată documentar în timpul domniei lui Matei Basarab. Domnitorul a ridicat mănăstire la Slobozia şi a înzestrat-o cu terenuri, unele dintre acestea, chiar la marginea lacului Amara. }n 1864, statul secularizează terenurile, ceea ce conduce la stabilirea în zonă, între anii 1857-1859, a unor grupuri de făgărăşeni şi musceleni, cărora li s-au alăturat, în anii următori, alte grupuri de păstori, împreună ridicând vatra c[tunului Băşica Galbenă/Movila Galbenă.

Localitatea, aşa cum este ea astăzi, a fost organizată între anii 1879-1882, prin împroprietărirea participanţilor la Războiul de Independenţă şi a tinerilor căsătoriţi - peste 300 de familii venite aici de prin Buzău, Prahova, Ialomiţa.

În 1903, cătunul Amara devine comună, 20 de ani mai târziu, aceasta raportând o populaţie de 2098 locuitori. Din aprilie 2004 are statut de oraş.

… Calităţi de excepţie

Cât despre calităţile balneo, Petru Poni este cel care a realizat, în 1887, primele analize ale apei şi nămolului lacului Amara - sapropelic negru, bogat în sulf, magneziu şi clorură de sodiu -, rezultatele fiind popularizate în publicaţiile vremii. Încântate, cinci ani mai târziu, autorităţile judeţene înfiinţează „Serviciul băilor”, care va exploata instalaţiile de apă caldă.

În primii ani ai secolului XX, Amara devine un Techirghiol al Bărăganului, fiind folosită, intens, de populaţie, cu atât mai mult cu cât sunt descoperite calităţile terapeutice ale lacului, excepţionale, în comparaţie cu cele ale factorilor de cură din alte staţiuni balneare din ţară.

În anii 50, se ridicate construcţii pentru turismului balnear, fiind amenajată inclusiv o plajă pe malul lacului.

Oamenii locului 1

„Ce amenajare, tată, că, prin ’60, când eram şi eu copil, veneam aici şi spălam caii la lac. Nu era nimic”, îmi spune nea Tare, un bărbat potrivit de statură, încă vânjos pentru anii lui, perpeliţi la soare, pe „Plaja Zorilor” – administrată de Consiliul Local Amara. „Pe urmă, când s-a făcut staţiunea, am fost salvamar. Îţi trec şi acuma lacu’. Vrei să-ţi trec lacu’? De trei ori ţi-l trec”.

Omul jură că e, încă, tare ca piatra. „De la nomol, tată. El e medicamentu’ nostru. Ia uite!”, zice, şi trece, subit, la un complex de exemple. „…Şi de la apă”, continuă firesc, odată cu exerciţiile.

Transformări

În anii construcţiei socialismului, Amara era raiul sindicaliştilor. Unii spun că se ajungea aici doar pe pile; că erau fieful puternicilor de partid şi de sindicat cu dureri de cap şi de şale; că trebuia să-ţi meriţi biletul de „odihnă şi tratament” în „Perla Bărăganului”.

Dacă ne gândim că staţiunea a fost, mulţi ani, preferata fostului preşedinte, Ion Iliescu, şi că fostul lider PSD era prieten la cataramă cu Silvian Ciupercă, până ieri-alaltăieri, mahărul CJ-ului ialomiţean, atunci, cu siguranţă, lucrurile nu sunt departe de adevăr.

Astăzi, fostele hoteluri comuniste şi-au schimbat, în bună măsură, faţa şi proprietarii.

Hotelului Parc, de trei stele, de exemplu, care are o capacitate de 432 de locuri, i s-a adăugat Hotelul Dana, de patru stele – mai nou construit -, devenind, astfel, complex balnear, cu capital integral privat.

Hotelul Ialomiţa, de trei stele, şi o capacitate de 480 de locuri, a fost şi el reamenajat în anii 2000, aflându-se, astăzi, în proprietatea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

Hotelul Lebăda, de două stele, cu o capacitate de 944 de locuri, împărţite în două corpuri de clădire, a rămas singur cu acţionariat sindical, ceea ce se cam vede.

Toate acestea dispun de baze de tratament şi plaje proprii, care pot fi frecventate pentru sume modice: 50 lei/zi, patru proceduri; între cinci şi 10 lei, intrarea pe plajele amenajate; intrarea liberă la „Zorilor”; doi-trei lei paharul de nămol.

„Ajunge un pahar?” îl întreb pe tânărul „cerber” de la intrarea pe plaja Mirceşti, care vinde, odată cu biletul, şi nămolul la pahar de plastic. „Ajunge. Toate încheieturile, pentru două peresoane, la pahar!”, zice. „Bun!”, zic. Adevărat festin.

Oamenii locului 2

Nea Tare continuă să-mi vorbească aplicat, despre beneficiile curei la Amara. „Hai, că şi apa e bună. Încă. Numai că i s-a mai dus din calitate, nu mai e sărată cum era. Da’ nomolu a rămas, tată. E la fel!”.

Văd oameni, pe plajă, „unşi” din cap până în picioare, cu miraculosul nămol. „Şi de unde-l iei?!” întreb. „Ce să iau?! Nomolu? Din lac, de pe fund.” E adânc? „Aici, aproape de mal nu e. Mai încolo, în larg, e mai adânc, are vreo patru metri. Acolo-i nomolu’ bun”. „Păi, nu e, tot, la fel?”, îl întreb nedumerit. „Nu tată, nu e la fel!. Aici, la mal, mai intră femeile, cu nisip pe fund. Ăsta e, aşa, ca un iaurt, mai gros. În larg e, cum să spun, ca o smântână. Ăla, ca smântâna, e bun tare!”.

Luau oamenii cu pungile, cu borcanele, înainte, îmi povesteşte prietenul meu ialomiţean. Îl duceau la rude, la prieteni, se ungeau pe balcon. „Asta e. Când te dai o dată şi simţi cum e, nu-l mai laşi până la bătrâneţe!”.

Turiştii

Aleile staţiunii sunt pline, în general, de bătrâni. Unii zvelţi, drepţi, hotărâţi - veteranii. Alţii, şovăielnici, uşor împiedicaţi, şchiopătând – la început de tratament.

Întreb două doamne, cochete, care vin, la braţ, dinspre piscina „Blue Eyes” - Eclipsa, cum se simt. „Bine, bine!” îmi răspund ele la unison. „Cum vi se par locurile?”. Se privesc puţin stânjenite. „Noi suntem unguroaice, din Covasna…”. „Cu atât mai bine!”, spun. „Ce să zicem, aici, la piscină, e frumos. La vilă, la fel. Dar în parc nu e bine, nu e amenajat, e cam murdar”. „Murdar de-a binelea”, zic. Femeile nu-mi răspund. Zâmbesc iar, încurcate. „Ştiţi, noi venim aici de zeci de ani. Dar înainte,  anii ’80, era tare frumos. Multă curăţenie. Păcat”. Le mulţumesc pentru sinceritate.

Mai sus, aproape de Hotel Parc, în faţa Hotelului Dana, de patru stele, un domn în vârstă şi soţia vin de la plajă. Cam îmbufnaţi. „Sunteţi supărat?!”, îl abordez pe el. Merge tăcut. „Domnule!”, insist. „Ce vreţi?!”, mă scurtcircuitează doamna. „Ia, lasă-ne!”. Domnul, contrariat se întoarce. „Ce vrea?!”, zice către femeie. „Că cum ne simţim”, explică ea. „Bine!”, zice el. Se întoarce şi pleacă mai departe. „Dumneata, cum te simţi?”, mă întreabă femeia. Ridic, încurcat din umeri. „E bine, cu tratamentul e bine, cu procedurile e bine. Mergem după-masă. Cu cazarea… Da cu mizeria asta de pe stradă, de pe alei, e rău”, spune femeia, supărată. Bătrânul se opreşte iar, mai departe, şi ne priveşte. „E bine…”, zice, şi pleacă iar.

Un bărbat, mai tânăr, la bustul gol, îmi dă ocol de vreo două ori, încercând să vadă ce am fotografiat. Îl privesc curios. „Eu sunt grataragiu, zice. Fac mici, aici, mai încolo. Faceţi o anchetă?!”. „Nu, un reportaj”, zic. „A!”, spune edificat. „Auziţi, aici e mai tare ca la Mamaia! E curat, e linişte, piscine şi plaje câte vrei. Oamenii din Slobozia preferă Marea. Eu vin mereu, cu prietenii. Adică prietenii mei, din Slobozia, vin la mine. E marfă. Şi toate sunt la preţuri foarte bune, faţă de Litoral. Pe cuvânt. Ne-am învăţat şi venim aici. Mă daţi la televizor?!”. Ne luăm rămas bun, fără să-i promit ceva ferm.

Odată încheiată discuţia cu tânărul grataragiu, sunt abordat, cam abrupt, de un bărbat, nehotărât. Aflu că e directorul adjunct de la Parc, care mă ia de urechi că de ce nu l-am întrebat şi pe el de sănătate.

„Veneam spre hotel, iar în drum am vorbit cu turiştii. Clienţii dumneavoastră, stăpânii dumneavoastră, nu?!”. Ridică mână şi mi-o fixează în faţă. „Să nu mă filmaţi! Să nu mă înregistraţi. Auziţi?! Să nu…”. „Păi, n-aţi zis că…”. „N-am zis nimic. Am întrebat de ce n-aţi cerut voie”. „Să ce?! Să vorbesc cu oamenii?”. „Da!”. „Păi, ce-i aici? Arest? Suntem pe alee”. „Pe alee, da-n complex!”. „Aşa?! Deci aleile sunt ale complexului. Şi de ce arată în halul ăsta?! Toţi oamenii se plâng de curăţenia aleilor şi a parcului”. „Păi, aleile, nu-s ale noaste”, se repliază directorul meu, intrat în defensivă. „Sunt ale administraţiei. Dar o să fie, şi aici, curat. A demarat lucrarea la proiect. Îl fac nişte nemţi, ca să acceseze fonduri europene. O să fie ca în parcul mare. Doar zona asta de aici, din complexul nostru a rămas mai la coadă. Dar o să fie bine. Înţelegeţi?!”, îmi explică omul, repede, repede, ca să înţeleg şi eu, repede, repede. Îl privesc, zâmbind, cum se întoarce în hotel.

Epilog

Una peste alta, Amara trăieşte o a doua tinereţe, după moartea clinică în care intrase, imediat după Revoluţie, atunci când începuse să o înghită jungla.

Astăzi, eu însumi m-am „uns”, de încercare, cu nămolul smântânos, plin de proprietăţi excepţionale, recomandat de nea Tare.

Poate prea puţin, poate prea repede. Dar… parcă, parcă, încep să simt câte ceva.

Citește și: