604 vizualizări 12 aug 2010

"Avea scaune din pluş roşu, linoleum curat pe jos şi nu vedeai tineri să lipească guma de mestecat pe unde apucă. Caloriferele mergeau continuu, iar vara se făcea ventilaţia pe sub scaune. Eu stăteam colo, în blocul din spatele cinematografului, puneam fasolea pe foc şi veneam la serviciu. Dădeam mii de bilete pe zi, şi de multe ori, şi în picioare", îşi aminteşte fosta casieră Constanţa Corlăţeanu. Acum are 63 de ani şi 20 de ani din viaţa ei, cât a lucrat la Favorit, a avut statut de mare doamnă. Cine auzea unde lucrează, devenea dintr-o dată foarte atent. Iar femeia, din ghereta ei înghesuită de la serviciu, simţea de-adevăratelea că pune umărul la luminarea culturală a românilor.

Apogeul - cozi zilnice de mii de oameni, unii veniţi cu trenul din provincie

"Erau 944 de locuri în sală, unul dintre cele mai mari cinematografe din Bucureşti. Cozile erau imense în fiecare zi şi se prelungeau până afară din clădire. 20 de locuri le dădeam în picioare, căci veneau oameni cu trenul de pe lângă Capitală, la film. Erau nişte case speciale, cu bilete anume pentru stat în picioare. Cine ar mai răbda astăzi să vadă filmul în picioare? Am prins biletul şi 7 lei, şi 12, şi 15. Cu 15 lei, de pildă, mâncai la o masă, îţi luai o pâine şi un salam. Nu îndrăznea nimeni să fumeze afară; aveam poliţie care nu permitea aşa ceva. Şi la fel, dacă avea curaj vreunul să producă vreo stricăciune înăuntru sau să vorbească tare şi să deranjeze în timpul filmului, poliţistul îl lua frumuşel de haină", povesteşte femeia. Pentru nea Gheorghe, portarul care păzeşte acum ce-a mai rămas din cinema, Favoritul era locul unde-şi aducea iubitele. "Era întuneric, tocmai bine, se puteau face multe lucruri acolo, mai ales dacă îţi luai bilet mai în spate", zâmbeşte.

Lumea îl socotea al doilea cinema-tograf cel mai important, după Patria, căci filmele, când soseau, se dădeau întâi la Patria şi după, imediat, musai aici. Familia Favoritului erau 15 oameni, nu mai mult: patru proiecţionişti, patru casiere, patru femei de serviciu, două controloare şi directoarea. Şefă de unitate, îi zicea. Nu conta care pe ce post era angajat, căci, când era mult de lucru, se muncea amestecat. Dacă era gunoi pe jos, de pildă, şi femeia de serviciu plecase, directoarea însăşi punea mâna pe mătură, fără jenă.

Dărăpănătură: bare ruginite, pereţi căzuţi, scări mâncate, bălţi cu apă

De câţiva ani, de când cinematograful e închis, locuitorii zonei îl numesc, pur şi simplu, "veceu public". Când deschizi uşa, te trăzneşte un miros de tomberon. Sigur, e interzis să intri, pereţii dărăpănăturii sunt straşnic păziţi, n-a înţeles nimeni de ce. În ruinele astea au dormit oamenii străzii, alţii s-au drogat, iar câinii vagabonzi îşi făcuseră culcuş. De un an şi mai bine, însă, s-a făcut curat. Dărâmătura a fost dichisită cu uşi şi geamuri din termopan, munţii de moloz au fost curăţaţi, dar atât. Înăuntru tot nu se întâmplă nimic. Ar fi şi imposibil - pe fostul hol central, altădată forfotind de lume, acum stă o baltă mare de apă; barele din faţa caselor de bilete sunt ruginituri bune de dus la fier vechi, iar pereţii sunt roşi până la cărămidă.

Numai uşile interioare care, în vremurile bune dădeau direct spre sală, încă au rămas deschise, cinic. Printre ele se întrevăd nişte bucăţi de cărămidă, puse unele peste altele. Ce să fie, oare? Sunt rămăşiţele vechilor scări pe unde urcai în sală. Te-ar putea încerca vreo emoţie, ceva, dacă te gândeşti că mai toată populaţia Bucureştiului le-a urcat, generaţii întregi. N-au scăpat nici pereţii exteriori, văzuţi din stradă - sunt desenaţi cu nişte încercări de grafitti vulgar, care n-au nici o legătură cu arta străzii. Din ce era pe vremuri, doar restaurantul Favorit s-a mai păstrat, la fel şi atelierul de fotografii.

Citeşte mai departe în pagina următoare

Citește și: