Andrei Alexandru Mazurchievici
4205 vizualizări 24 oct 2011

Traseurii sunt acei tineri îmbrăcaţi cu haine lejere care fac salturi ce par imposibile pentru un om care nu a mai făcut mişcare din copilărie, când se rostogolea, sărea peste garduri, de pe bănci sau alte obstacole.

Ei sunt practicanţii de Parkour sau Free running, două sporturi relativ noi, care au cunoscut o dezvoltare masivă în ultimii opt ani, de când britanicii au realizat două documentare "Jump London" şi "Jump Britain". Sunt gimnaştii urbani pentru care ideea de competiţie nu există.

"Într-o competiţie îţi canalizezi energia împotriva altcuiva, nu pentru cineva şi atunci nu mai poţi vorbi despre Parkour. Pe partea de free running s-au făcut câteva competiţii ca Red Bull Art of Motion sau Campionate Mondiale. Free running e partea artistică, spectaculoasă", ne-a declarat Cristi Glovaschi (24 de ani), care alături de Justin Muşină (24 de ani), a pus în urmă cu două luni bazele primei şcoli de Parkour şi Free running din România, Reborn Education.

Cristi este masterand la Politehnică şi e specializat pe Parkour. S-a apucat de acest sport în urmă cu şase ani, după ce a vizionat pe internet cele două documentare. "Parkour-ul implică mişcări foarte naturale, ca mers, sărit, alergat, căţărat şi asta m-a atras. Obişnuiam să fac aceste lucruri, doar că nu aveam un obiectiv în mişcare", a adăugat Cristi Glovaschi.

După ce îl vezi executând câteva mişcări îţi dai seama că niciun salt, nicio execuţie nu se termină brusc, ea este continuată de alta, care la rândul ei este doar o legătură spre un alt procedeu.

2000 de "adepţi"

În România sunt aproximativ 2.000 de practicanţi, iar de aici până la deschiderea unei şcoli nu a mai fost decât un pas "La noi oamenii se antrenează şi în sate, sar de pe case, peste garduri. Astfel, am zis că ar fi perfect să deschidem o şcoală de parkour şi free running".

Întrebat cum îi percep oamenii când îi văd cum sar, Cristi Glovaschi răspunde: "În principiu oamenii sunt cam roboţi, au drumul lor stabilit şi nu ne dau importanţă. Sunt unii care ne-au făcut maimuţe, iar alţii ne-au încurajat. În oraşele mari suntem nişte ciudaţi mai mititei. Se mai întâmplă să mai avem probleme cu poliţia".
Cele mai multe probleme le-au avut însă în oraşele de provincie, unde oamenii sunt mai reticenţi la ce e nou şi au chemat poliţia, iar unii dintre practicanţi au fost amendaţi.

Practicanţii de Parkour nu consideră această disciplină ca un sport extrem, proba mai dificilă şi implicit mai periculoasă fiind Free running-ul. "E un sport urban, dar nu un sport extrem. Mai degrabă pe partea de free running e extrem, pentru că acolo sunt mişcări definite, pe când la parkour dezvolţi mişcarea", explică Cristi Glovaschi, care precizează că accidentările mortale vin din cauza neatenţiei şi nu a dificultăţii salturilor.

Partenerul lui Glovaschi de la şcoala Reborn, Justin, are o slujbă serioasă comparativ cu sportul pe care îl practică. În timpul zilei merge îmbrăcat la costum şi cravată la slujbă, iar seara se schimbă în trening şi începe să sară, să facă piruete şi alte giumbuşlucuri. "În general mă ocup de şcoala de parkour şi free running, iar în timpul liber, muncesc cinci zile pe săptămână la o firmă de brokeraj", susţine Justin.

Diferenţa dintre Parkour şi Free running

Justin nu se consideră un practicant de Parkour, ci unul de Free running, pentru că îi plac tumbele şi salturile spectaculoase, aceasta fiind practic diferenţa majoră între cele două discipline. "Eu sunt mai mult cu partea de Free running, pentru că îmi plac mai mult tumbele, să fac ceva artistic", susţine Justin.

Alexandra Putineanu are 19 ani, este studentă la UNATC şi s-a apucat relativ recent de Parkour. Se consideră un ucenic în acest sport şi vrea să progreseze.

"Deocamdată fac doar parkour, învăţ lucrurile de bază şi abia apoi mă voi dezvolta pe partea de free running. Fetele sunt mult mai sensibile şi evoluează mult mai greu decât băieţii, dar pot reuşi să ajung la nivelul lor. Mai sunt fete care practică parkour în România, Didi din Constanţa, mai e şi Renatta, dar ele se antrenează singure. Mai vin fete la antrenamentele din Bucureşti, dar ele o fac pentru mişcare, din curiozitate sau pentru socializare, dar nu cred că ştiu care e filozofia parkour-ului sau a free running-ului. Am întâlnit o fată care mi-a spus că a venit să înveţe să sară de pe clădiri şi venise îmbrăcată în blugi, nici măcar nu era îmbrăcată în trening. Oamenii au impresia că sunt o rebelă, care stă alături de băieţi, că sunt o fată-băiat. Dar eu sunt chiar fată, am sentimente, sunt emotivă ca oricare altă fată, seara după antrenament mă fac frumoasă şi sunt feminină. O femeie rămâne femeie toată viaţa", explică ea.

Primul om care a scris despre o disciplină asemănătoare a fost ofiţerul naval francez Georges Hebert (1875-1957), care în călătoriile sale în Africa a scris despre "Metoda Naturală de Educaţie Fizică şi Morală". Acesta a fost uimit de calităţile fizice ale populaţiei africane, care dădeau dovadă de abilităţi gimnice foarte bune, în ciuda faptului că nu aveau niciun instructor.

Cel care a preluat şi a adaptat metoda naturală a fost un alt francez, David Belle (38 de ani). Acesta a părăsit şcoala la 15 ani şi s-a dedicat în totalitate dezvoltării artei sale, Le Parkour.

Disciplina a fost popularizată în urma documentarelor Jump London (2003) şi Jump Britain (2005), însă aceste două filme au dus la apariţia ramurilor înclinate spre mişcările spectaculoase, care ulterior s-au reunit sub denumirea de "free running".

Scopul parkour-ului este ca practicantul să-şi adapteze mişcarea la orice obstacol din calea sa prin găsirea celui mai rapid mod de a ajunge din punctul A în punctul B folosind mijloacele propriului corp.

Citește și: