Marian SULTĂNOIU
2864 vizualizări 3 iul 2016

La ora fierbinte a amiezii, drumul care traversează Viscri e pustiu. Un câine letargic zace în umbra casei prinţului Charles, cu burta lipită de şanţ, cu limba alunecată în iarbă, printre canini, ca un şarpe vineţiu. Praful drumului, stârnit de roţile maşinii, i se aşterne pe blana cu nuanţe indecise. Întoarce spre mine irisul cafeniu, fără vreo altă mişcare inutilă, lăsând la vedere parte din albul ochilor. Apoi, într-o fracţiune de secundă, pleoapa grea îi cade, câinos, peste ochiul umed.

Pentru o clipă am senzaţia că sunt singur într-o aşezare din care toată lumea s-a furişat dincolo.

De vină este, cu siguranţă, noua obsesie europeană: „Brexit”.

„Grigore, nu grăi nimic!”

Pe două scaune răsturnate, din lemn, în apropierea unei case vechi, săseşti, stau de vorbă doi bătrâni – un el şi o ea. Când mă vede, femeia se ridică iute şi, trecând prin faţa mea, se îndreaptă către drum.

„Nu mai staţi puţin, să vorbim?”. o interpelez la ţanc. „Ce să vorbim?!”, îmi răspundea ea, cam arţăgos, fără să domolească pasul. „Despre ce mai faceţi, despre cum vă descurcaţi. Despre Brexit…”. „Brexit?!”, se nedumereşte femeia. „Nu ştim, nu ştim cine e ăla, Brexit!”. „N-aţi auzit de Brexit?”, întreb amuzat. „N-am auzit!”, răspunde, iar, fără să mă privească.

O las pe doamnă în drumul ei şi mă apropii de bărbat. „Dumneavoastră aţi auzit de Brexit?”. Omul mă priveşte descumpănit, pe sub borul unei şepci fistic, pe care scrie, cu litere mari, PDL, şi dă să răspundă ceva. Când, din spate, se desluşeşte, limpede, glasul femeii: „Mă! Grigore, lasă-l să vorbească, tu nu grăi! M-auzi?! Nu grăi nimic!”. Imediat, bărbatul închide gura la loc, ca un peşte, şi rămâne fără grai.

Insist, totuşi. „Ce credeţi, acum, dacă tot au hotărât să iasă din UE, vor mai veni englezii aici, la Viscri?”. „Treaba lor. Ei zic, ei fac; nu noi. Noi degeaba vorbim!”, îmi spune omul hotărât. „Dar până acum au venit englezi la Viscri?”. „Au venit întruna! Din toate părţile”, mai zice el.

Dar Prinţul Charles, o mai veni? Domnul Grigore îmi răspunde ferm că asta nu e în măsură să-mi mai spună. „Pentru asta sunt alţii mai mari ca mine. (…) Pe noi, oricum, nu ne ajută cu nimic, ori că vine, ori că nu. Ce avantaj am eu dacă vine el la Viscri? Uite, aici era să facă trotuar. O zis că nu-i voie. Au vrut să facă asfalt – o zis că nu-i voie! Păi, să meargă-n ţara lui să facă acolo lege!”, îşi varsă năduful nea Grigore. Iar după un oftat reia: „La case n-are voie să modifice nimeni nimic, tot din cauza lui. Ce-are el cu casa omului, dacă omul vrea să pună termopane? De ce să nu pună, nu?”.

Dar cu englezii obişnuiţi, dacă vin şi mai mulţi în Viscri, ar avea ceva? „Poa’ să vie, poa’ să nu vie, că nu le dau eu de mâncare!”. „Dar dacă vin mai mulţi şi vă cer, totuşi, de mâncare sau cazare? Le daţi ori nu le daţi?”. „Aia e altceva”, grăieşte Grigore, atent la nuanţe. „Aia e altceva, că pe degeaba nu stă nimeni în ziua de azi. Nici nu-i dă cineva mâncare pe de gratis, mai ales cum e acu’, cu timpurile-astea. Că e jale mare. Uite-aşa de mic e porumbu’, anu’ ăsta!”. Deci ar ieşi de-o afacere… „Da, cum să nu? Pentru bani, de ce nu?”, conchide Grigore, încrezător.

„De Brexit nu ştiu nimic, acum v-aud!”

Pe drumul Cetăţii, înspre deal, două femei stau pe pragul unei uşi, supraveghindu-şi atent prăvălia de căciuli şi şosete multicolore. Când vede camera, cea mai mică fuge speriată, lăsând-o pe cealaltă în „obiectiv”. Femeia mă priveşte fix, fără spaime, oarecum surprinsă.

„Dacă ştiu de Brexit? Nici n-am auzit. Acum v-aud, ia”, zice femeia şi se uită fix, la mine, întrebător. Îi explic cum e cu votul de „retragere” şi o întreb ce crede despre asta – vor mai veni sau nu, britanici în Transilvania. „Nu cred! Cam greu”. Dar până acum au fost? Fost. Afacerea cu şosete şi căciuliţe a mers. Mers! „Şi n-o să mai vină?”. „Nu! Şi eu am băiatul acolo şi dacă vine nu cred c-o să mai poată pleca înapoi”. „Sunteţi cam pesimistă!”, trag şi eu o concluzie intermediară. Mă priveşte fix, dă din cap a negaţie atent chibzuită. „Eu una n-aş vota!”. „Dar Prinţul Charles o să mai vină?”. Iar pauză, iar chibzuinţă: „Ăla, cred că da…”. „Şi dacă s-ar muta aici?”. „Ar fi bineee. Că ar veni în fiecare zi lume muultă, să-l vadă. De curioşi…”.

„Noi, tot timpul am aşteptat pe cineva”

Şi mai sus de prăvălia cu lâneturi colorate, o schelă ridicată în bolta unei porţi. Un zugrav tânăr întinde portocaliul cu bidineaua pe perete. „Spuneţi-mi, aţi auzit ceva de Brexit?”, îl întreb pe om, privindu-l de jos în sus. „Nu!”, zice şi el privindu-mă de sus. „Ei, nu? Faptul că englezii s-au cerut afară din Europa?”. „Asta am auzit. Dar pe mine nu mă afectează. Că oamenii, şi cu englezi, şi fără englezi, tot vin la noi”.

Despre Prinţul Charles nu-mi poate spune nimic: „El ştie dacă mai vine sau dacă nu…”. Dar dacă ar veni mai mulţi englezi la Viscri, ca să mai stea prin Europa, el ar adopta un englez? „Pentru noi n-ar fi problemă. Ne-am împrieteni, i-am ţine pe lângă noi. Că şi ei sunt oameni, ca şi noi, nu?!”. Cât despre o „deplasare” în Anglia, în interes de serviciu, tânărul spune că nici n-a fost, dar că nici n-are de gând să meargă. „Dar de aşteptat pe ei, aici, îi aşteptăm. Că noi, tot timpul am aşteptat pe cineva – ba pe albanezi, ba pe englezi, ba pe africani… Pe toţi”. Îl întreb pe mucalit cum îl cheamă, iar el îmi spune râzând, după ce îşi trece mâna peste faţa asudată: „Pe mine?! Laioş…”.

„Aş adopta chiar şi mai mulţi englezi”

Sigur, părerile localnicilor sunt împărţite.

Eugen Panait, patronul uneia dintre cele mai cunoscute pensiuni ale locului, din faţa căreia tocmai pleca un autocar cu polonezi, se declară foarte optimist vizavi de statornicia sentimentelor britanicilor faţă de viscreni.

„Nu ştiu ce să zic cu ieşirea lor din UE, dar în privinţa turiştilor, eu spun că vor veni şi în continuare la fel. Le place zona, sunt îndrăgostiţi de Transilvania, de România. Să vedem. Aşteptăm să treacă o perioadă de timp şi abia pe urmă o să ne putem pronunţa”.

Îl întreb ce crede despre vizitele prinţului. „Cred că o să-l vedem la fel de des, aici la noi, ca şi până acum. Îi place zona, îi place casa lui. Are, totuşi, sentimente”.

Dar englezii, cei care au votat cu Europa? Ar putea veni ei, aici, în număr mai mare? Ar putea cumpăra terenuri, case? „Nu ştim. Nu ştim de ce parte au fost aceia care au venit la noi, până cum. Dacă au votat pentru, dacă au votat împotrivă…”., spune domnul Panait zâmbind.

„Dar dacă ar veni, aţi fi gata să „adoptaţi”, sufleteşte, un englez?”. „Dar cum nu?! Aş adopta chiar mai mulţi. Cunosc destui care au venit, m-au ajutat la lucru, au stat aici. Am prieteni. Plus că Fundaţia Mihai Eminescu a avut o colaborare foarte bună cu sătenii, prin aplicarea de proiecte de construcţie şi restaurare. Ai noştri, din Viscri, s-au dus în Anglia, ei au venit aici”.

Trag concluzia că românii şi englezii s-au adoptat, deja, reciproc.

INTRĂ ŞI TU ACUM ÎN CAMPANIA ROMANIANS ADOPT REMAINIANS

„Un turism prea intensiv strică armonia”

Cel mai în temă cu Brexit-ul şi consecinţele sale se dovedeşte a fi Dietmar Gross, sas născut în zona Făgăraşului, plecat în Germania în urmă cu 40 de ani, şi revenit în ţară, la Viscri, în 2010.

Dietmar este cumnatul Carolinei Fernolend, directoarea Fundaţiei Mihai Eminescu Trust - România, organizaţie dedicată, cu precădere, protejării patrimoniului istoric transilvănean.

„În privinţa turismului, în special la noi, în Viscri, am impresia că nu vom fi afectaţi prea tare de consecinţele Brexit-ului. Ei, britanicii, ar putea fi afectaţi un pic dacă lira sterină va înregistra ceva efecte negative – va fi ceva mai scump pentru ei. Dar turismul, în general, aşa cum se întâmplă el acum, aici la noi, nu va fi afectat”.

Dietmar Gross explică situaţia prin aceea că, în plan mondial, au apărut situaţii care împing turiştii către România.

„De exemplu, situaţia din Turcia, care îi afectează mult pe nemţi. Ei vor să meargă undeva unde este linişte. Până acum preferau coasta Mării Mediterane, dar situaţia acolo nu este tocmai în regulă. Pe fondul acesta, au devenit foarte interesaţi de România. Se discută mult la televiziunea germană despre asta: Transilvania este pusă pe primul loc de Lonely Planet, anul acesta. Există, astfel, un aflux important de turişti către noi. Personal conduc grupuri de turism prin România, în anumite zone, reprezentanţi ai organizaţiilor de ocrotire a naturii din Germania. Aproape că nu mai putem face faţă numărului mare de turişti. În consecinţă, cred că nu vom avea probleme. Ba, dimpotrivă - anume că ei ar trebui îndreptaţi şi către alte zone ale ţării. Pentru că dacă vin mult prea mulţi, doar aici, afectează echilibrul satului. Nu vorbesc numai de căile de acces, dar şi de numărul locurilor de cazare.

Sunt localnici, iar eu sunt un exemplu în acest sens, care spunem că nu vrem să ne stresăm şi mai mult. Am venit într-un sat liniştit, frumos, departe de axele principale, iar un turism prea intensiv strică această armonie”.

Domnul Gross îmi spune că e greu de răspuns în ce fel sau dacă va fi afectată relaţia prinţului cu Transilvania, în urma Brexit-ului. „Casa Regală, momentan, se abţine să facă politică. Este drept că interesul său faţă de zonă i-a mobilizat pe britanici, ba, chiar şi pe români, să vină mult mai des în Transilvania. Dar foarte mulţi turişti - din Germania, din Austria, din alte părţi - nu ne vizitează datorită prinţului Charles.

Viscri, întreaga zonă, Transilvania, în general, sunt mediatizate pentru cetăţile fortificate – cele mai multe şi mai bine păstrate din Europa - şi pentru toate celelalte urme istorice lăsate de saşii de aici. Aşadar francezii, spaniolii, turiştii de pe celelalte continente, nu vor fi afectaţi în niciun fel de urmările Brexit”.

PENTRU COMENTARII VĂ AŞTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK - MARIAN SULTĂNOIU

În conecinţă, pentru vecinii Prinţului Charles, Brexit-ul nu înseamnă mare lucru. Oamenii locului sunt convinşi că legătura lor de „rudenie” cu britanicii de peste mări şi ţări va rămâne nestrămutată, în timp.

Citește și: