Marian SULTĂNOIU
39149 vizualizări 11 sep 2015

În consecinţă, sfatul meu e ca turiştii să mai facă pe E60, încă vreo 18 kilometri, spre Sighişoara, până la Buneşti, şi să intre acolo pe 104L, pentru a străbate, langsam-langsam, cei „doar” opt kilometri de coşmar, până în satul princiar, faţă de cei aproape 15, care despart Rupea de Viscri.

O jumătate de oră, cât durează drumul dinspre Buneşti, sau o oră şi jumătate, cât ar dura varianta dinspre Rupea, sudui, necontenit, autorităţile şi administraţia locală; apoi, pe şefii de la judeţ, sfârşind, inevitabil, prin a-i înjura pe guvernanţii copleşiţi de infinita lor indolenţă.

Astăzi, în august 2015, am regăsit Drumul Judeţean pe care l-am "recomandat", în aceeaşi stare în care se afla acum câţiva ani, semn că nimănui nu-i pasă.

Iată imaginile.

„Indicatorul, înfipt într-o rână, pe marginea drumului care te duce de la Sighişoara la Braşov, te anunţă - în caz că eşti curios să vezi pe ce şi-a cheltuit prinţul lirele sterline - că, undeva, în dreapta, se află vechea aşezare săsească, Viscri.

Cobori oarecum în picaj şi traversezi repede satul Buneşti pe o limbă „bombardată” de asfalt, cucerită de căruţe verzi şi puzderie de prichindei zdrenţăroşi, care îţi cer din ochii şi te-njură din degete. Odată evadat dintre cocioabele de la marginea satului, te laşi înghiţit  de gropi şi de zarea nesfârşită, kilometru cu kilometru, fără să ştii cât ai de mers şi când ai să ajungi. Un lucru e sigur – îţi dau lacrimile în frumuseţea pustiului, de mila maşinii; ca la facerea lumii.

La Viscri e linişte. În capul satului, drumul de pământ şi piatră se bifurcă şi, dacă ai inspiraţie, o iei la dreapta, spre biserica fortificată”. Dacă nu, o iei la stângă, şi ai să cunoşti deznădejdea: o şi mai mizerabilă bucată din DJ te va înghiţi, pe drumul spre Dacia.

Aceleaşi drumuri impracticabile, aceeaşi linişte la Viscri. 

Până să iau satul la roată, apuc la stânga, ca să descopăr drumul pe care n-am intrat şi despre care mi s-a spus că e „moartea” capetelor de bară. Merg, cam la un kilometru, în umbra plutelor, trec pe lângă nişte construcţii, zărite vag prin praful ridicat în jur de propria-mi maşină, apoi ies în vipie.

Dacă drumul pe care am ajuns în Viscri, dinspre Buneşti, a fost un slalom nesfârşit printre craterele căscate în asfalt, „varianta” e o înlănţuire de gropi, de neocolit, în pământul acoperit cu piatră concasată, înecată într-o pulbere albă.

Şi pulberea asta îţi intră în habitaclu şi în plămâni, îţi zboară din aerotermă fix în ochi, îţi acoperă bordul, mâinile, ceasul, faţa, parbrizul, îţi intră în nas şi în radio, îţi scrâşneşte în dinţi, ca piatra sub roţi, îţi zgârie CD-ul, groapă cu groapă, îţi face părul creţ la tâmple şi sârmos la ceafă, te pierde în ceaţă. Te cauţi, îngrozit, în retrovizoare şi nu te regăseşti. Ştergătoarele bat aerul în zadar, ca două bufniţe sufocate de caniculă. Vipia îţi arde faţa, maşina e un cazan – vorba unui creştin care mi-a spus, într-o zi: „Ia-ţi, bă, cazanul ăsta d-aici, că e parcarea mea, plătită!”, adică Loganul, vezi bine – încins la 58 de grade Celsius, "coloană de mercur" în termometru. Nu mai ai aer, nu mai poţi să înghiţi, nu mai vezi, iar asta după doar doi-trei kilometri. Mai sunt 13, şi sunt 40 de grade la umbră. Şi, de unde umbră?!

Deodată, auzi un glas de om venit de nicăieri. Ţi se pare că spune: „Ai probleme la Dacie?!”. Şi răspunzi mecanic, fericit că nu eşti singur pe Lună. „Da! Am probleme cu o planetară şi cu un cap de bară, dreapta-faţă”. „Nu - zice omul, şi-i zăresc chipul, după ce se mai aşterne colbul peste husele mele, iţit dintr-un jeep milităros – te întreb dacă ai treabă la Dacia, în sat!”. „Nu neapărat”, răspund încurcat. „Atunci întoarce-te tăticule, dacă vrei să mai vezi Bucureştiu-n viaţa asta!”, zice, şi pleacă, pierzându-mă, din nou, în fum. „De unde ştie că sunt din Bucureşti?!”, îmi umblă gândul prin ţeasta-ncinsă. „După număr, fraiere - aud în cap, din nou, glasul creştinului, un rom mic, de mână, cu aere şi cam isteric. „Şi ia-ţi cazanul ăsta d-aici!”.

Indolenţa autorităţilor

Mă întorc în sat, învins de nesimţirea mai marilor judeţului Braşov. Ei, singurii răspunzători de starea mizerabilă a tuturor DJ-urilor din meleag; şi sunt mii de kilometri, acelaşi model.

Mi se pare strigător la cer să-ţi vină în bătătură moştenitorul coroanei britanice, să investească bani, prin fundaţiile sale, patronate sau personale, în reconstrucţia satelor româneşti, în renovarea clădirilor de patrimoniu, în construcţia de staţii ecologice de epurare a apei, în civilizarea comunităţilor de romi, cu scopul păstrării vechilor culturi, a satului autentic, a meseriilor şi meşteşugurilor aproape uitate, iar pe căpuşa politică românească, aleasă de „fraierii” pe care ar trebui să-i reprezinte, să o doară-n dos cu asupra de măsură.

Să nu aibă politicianul vreo apăsare că n-a făcut nimic pentru comunitate - aceea din Viscri, de exemplu, dar acesta e doar un exemplu -, că a fost incapabil să asfalteze 25 de kilometri de drum, în 25 de ani, spre a le face viaţa oamenilor ăstora - de opt ani, cetăţeni ai UE - mai uşoară: ca să nu-şi mai rupă maşinile bătrâne; ca să-i coste drumul mai puţin; ca să se aprovizioneze mai bine.

Spre a înlesni, la urma urmei, accesul turiştilor în zonă, ceea ce ar conduce, firesc la dezvoltarea comunităţii, prin creşterea numărului locurilor de cazare în pensiuni şi case de oaspeţi, a vânzării unei cantităţi mai mari şi mai diversificate de produse tradiţional-ecologice, a valorificării potenţialului turistic natural şi cultural, care ar genera încasări mai mari, necesare întreţinerii, renovării şi reabilitării obiectivelor turistice – între care Biserica fortificată, de secol XII - XVI, clădirile vechi, reprezentative, construite cu două-trei sute de ani în urmă. Pentru a dezvolta, în ultimă instanţă turismul la standarde decente - ceea ce ar da o cu totul altă faţă României -, adevărată mină de aur pentru economia naţională.

Nimic din toate aceste argumente nu-i poate convinge pe şefii de la judeaţană să facă ceea ce a necesar să fie făcut, într-o comunitate europeană a anului 2015.

Ce spun oamenii

În sat, lumea se adună în zona intersecţiei drumului principal cu cel care suie ferm spre biserică.

În parcarea "organizată" între un şanţ de pământ şi mijlocul străzii, găseşti maşini de tot felul, de la autoturisme şi microbuze, până la autocare multicolore.

Oamenii care se întorc de la cetate sunt încântaţi; cei abia ajunşi, coboară din maşinile pline de praf, exprimând din priviri un amestec de oboseală, nervozitate şi surpriză. Cu toţii au o problemă: „drum mizerabil” pe care au fost nevoiţă să-l parcurgă pentru a ajunge "în satul prinţului", la Viscri.

„Cum e posibil să mai existe astfel de drumuri", par să te întrebe din priviri?!

Domnul Ioan, venit în Transilvania, din Bucureşti, împreună cu familia, îmi spune că e de necrezut aşa ceva.

"Este, cu siguranţă, un loc care trebuie văzut, vizitat. Dar e necesar să se investească mai mult. Cel puţin, în infrastructură. Drumul este deplorabil. Nici măcar un indicator de la Buneşti către Viscri nu există. Am făcut până aici 45 de minute, deşi sunt numai opt kilometri. Ţinând cont de notorietatea locului, ar trebui să se implice inclusiv Ministerul Turismului, împreună cu cel al Transporturilor, şi cu autorităţile locale, până la urmă. Comunitatea nu cred că are fonduri suficiente să investească în infrastructură. Deşi banii ar fi recuperaţi cu uşurinţă, prin creşterea numărului de turişti", îmi spune bucureşteanul.

„Eu zic că, dacă ar fi ajuns pe Lună, ar fi găsit un drum mai bun”, se pronunţă un localnic mucalit, care a ascultat conversaţia, rezemat de uluca porţii, înainte să dipară, iute, în curte.

Nici tânărul Andrei nu are o părere mai bună despre felul în care a fost nevoit să ajungă în sat.

"Strada de acces e îngrozitoare. Din păcate asta e natura noastră, să lăsăm lucrurile să se întâmple, pur şi simplu. Dar pentru a veni aici şi mai mulţi vizitatori, pe lângă drumuri, cred că ar trebui iniţiate nişte programe pentru ca turiştii să poată vizita mai multe locuri. Aici, în acestă zonă din Transilvania, sunt foarte multe de văzut".

Doamna Constanţa, româncă stabilită în Germania şi venită în vacanţă la Viscri, împreună cu surorile ei din România, se declară încântată de cum arată satul şi, în general, de ce a apucat să vadă, în câteva zile, în România. Nu şi de drumuri.

"Suntem pentru prima dată aici. E minunat la Viscri. Casele astea nou aranjate, civilizate, atmosfera liniştită. Dar drumul este foarte prost. Asta este, din păcate, prima impresie. Cred că ar fi bine să se facă drumuri ca lumea. Probabil că ar fi bine ca primarul să se implice mai mult împreună cu cei care au investit aici; poate prinţul... Are destui bani. Să dea mai mult. Îmi închipui că el vine cu elicopterul aici. Altfel, dacă vine cu maşina, de ce nu şi-a făcut un drum? Ăsta e cel mai prost drum pe care l-am văzut în ţară", analizează situaţia doamna Constanţa.

Şi turiştii străini se declară încântaţi de sat şi neplăcut surprinşi de drum: „E foarte greu să ajungi, din cauza drumului şi a pietrişului, care se întinde până aici. A durat cam 20 de minute după ce am ieşit din drumul principal. Ar fi cu siguranţă necesar să se lucreze la asta", spune un englez masiv, cu barbă.

"Da, e destul de greu. Aşa ca s-ar putea lucra puţin ca turiştii şi localnicii să ajungă mai uşor aici”, îl susţine partenera.

Florin Bălica, localnic în putere, patronul unei mici afaceri, e şi el foarte nemulţumit.

"De când a venit prinţul, viaţa s-a schimbat în bine. A băgat ceva bani, dar drumurile au rămas proaste. Nu-i interesează pe aleşi să bage bani, deşi avem acum ceva faimă după ce înainte eram nimeni. Consiliul Judeţean trebuie să bage bani. Pe Buneşti, acum şase ani, s-a reabilitat şoseaua şi n-a ţinut mai mult de şase luni. Au venit cei de la Fundaţia "Adept", au pus nişte bani şi au acoperit găurile cu piatră. Gata-gata să-i dea în judecată ăştia de la Drumuri. Cică, nimeni n-are dreptul să astupe o gaură", spune, supărat, Florin.

Caroline Fernoland, vicepreşedinte şi director al Fundaţiei Mihai Eminescu Trust îmi spune că, lună de lună, face sesizări la CJ fără niciun rezultat.

"Eu sunt consilier local din 1992. În fiecare şedinţă de consiliu, atrag atenţia asupra acestui fapt. Nu mai departe de anul trecut am avut un accident cu microbuzul care duce copiii la şcoală, din cauza drumurilor. În fiecare lună scriu petiţii şi le duc la Consiliul Judeţean. Acum, domnii de la CJ nici nu mai îmi răspund la telefon. Am primit un premiu pentru promovarea judeţului Braşov. Şi acolo, pe scenă, am spus asta. Mi-e ruşine că toţi turiştii care vin la noi trebuie să străbată un drum ca acesta. Aşteptăm din 2008. Am zis că, într-o zi, vom ieşi toţi oamenii cu lopata. Aducem şi televiziunea, ca să-i facem de râs".

Evident, nimeni nu poate înţelege de unde atâta indolenţă şi lipsă de implicare de care dau dovadă, de ani buni, administraţiile locale şi, nu  mai puţin, administraţia centrală.

Urmează în Gândul:

- Drumul Prinţului Charles de la Buckingham la Viscri

- Autorităţile locale - indolenţă şi promisiuni

- Cum ajung şosetele din satul prinţului Charles în picioarele nemţilor

 

Citește și: