764 vizualizări 2 nov 2008

Pentru că Bucureştiul nu are nici în 2008 o staţie de epurare, 1.900.000 de „afluenţi” individuali îşi deversează zilnic jeturile de urină în râul Dâmboviţa. Celor 2.000 de tone de pipi li se adaugă peste 380 tone de materii fecale amestecate cu hârtie igienică (fără număr) pe post de aluviuni. Cine „survolează” Capitala pe Google Earth poate vedea cum apele verzui ale Dâmboviţei şerpuitoare devin brusc căcănii şi nici că-şi mai revin, adăugând tuşe din aceeaşi culoare atât Argeşului cât şi Dunării în aval.

Dâmboviţa e atât de otrăvită încât specialiştii Apelor Române n-o pot încadra în nici una din clasele de calitate cunoscute: „E o apă împuţită. Încărcătura cu amoniu depăşeşte de 25 de ori pragul maxim tolerat la cele mai murdare ape, cele din clasa a cincea de calitate. Fosforul total din apă e de 4,5 ori mai mare decât valoarea maxim admisă, iar încărcătura organică a apei exprimată în CCO-Cr e de 2,5 ori mai mare. În privinţa cantităţii de oxigen dizolvat în apă, nu pot spune dacă e de 100 sau de 1000 de ori mai mică, pentru simplu motiv că în Dâmboviţa e zero oxigen, iar zero înmulţit cu orice număr tot zero dă”, interpretează buletinele de analiză a apei prelevate din Dâmboviţa biologul Şerban Iliescu. Fără oxigen, în apa Dâmboviţei nici nu poate fi vorba de peşti, moluşte sau insecte, ci doar de două specii de viermişori roşiatici, câteva resturi de alge aduse accidental de curenţi din amonte, nelipsiţii coliformi fecali şi alte vietăţi microscopice cu „indice sapro” ridicat.   

Ritmurile naturii umane

Ca orice râu din lume, Dâmboviţa are propriile ritmuri. Locuitorii din satele de pe cursul  observă fără să vrea că apele parcă respiră în zori şi în amurg: „Dimineaţa şi seara, toată albia Dâmboviţei pute a căcat. Dacă adie un pic vântul, putoarea învăluie tot satul, până hăt la calea ferată, care-i la un kilometru jumate de râu”, explică nea Fane Ivan (72 ani) din Budeşti, localitate din Călăraşi cu nume predestinat.

Perspicace, ţăranii au găsit explicaţia pentru ritmicitatea de ceasornic cu care izul fecaloid-menajer li se strecoară prin tinde şi prânzitoare, pătrunzând pe sub uşi până-n iatacuri, unde se piteşte sub plăpumi şi între hainele bune din şifonier: „Dimineaţa şi seara sunt momentele când toată lumea vrea la toaletă să dea afară tot din stomac. Dar cum la câmpie Dâmboviţa curge încet, viteza căcatului e mică. De aceea, ce fac bucureştenii la veceu seara ajunge la Budeşti de-abia pe la trei dimineaţa şi ţine până la nouă. În alea şase ore îţi vine întruna să vomiţi. Seara-i aceeaşi poveste. Ce fac bucureştenii dimineaţa trece ca un val prin dreptul Budeştiului de-abia seara după cinci”. 

Amintiri limpezi din copilărie

Deşi dejecţiile Bucureştiului îngraşă lunca Dâmboviţei de secole, valurile ucigaşe au fost observate întâia dată doar acum 50 de ani: „Când eram eu mic, în timpul războiului, se prindea peşte în Dâmboviţa. Era crap, plătică şi chiar somn a prins tata pe-aici. Doar că făceam baie în ea şi de la bălăceală fugeau peştii. Tata avea grădină pe malul Dâmboviţei şi avea roată cu cai, până când a venit oamenii deştepţi şi a făcut roată hidraulică pe palete. Şi mă urcam sus pe roată şi săream în cap de sus de pe roată în Dâmboviţa şi făceam baie.

Cu apa aia se făceau zarzavaturile în grădină. Şi ce zarzavaturi! Roşii, ardei, vinete, castraveţi. Tata dintr-un pogon ţinea patru persoane. Sătenii când plecau dimineaţa la câmp îşi luau apă din Dâmboviţă ca să facă mămăligă în câmp pentru prăşitori. Apa era frumoasă, era curată, domne, aproape transparentă. Atât că nu puteai să vezi în ea la distanţe mari. În ‘58, când m-am făcut flăcău şi-mi venise vremea să mă bag cu capul la fund să văd pe sub apă picioarele la mândruţe, n-am mai putut, că era apa murdeară”, povesteşte nea Fane.

A urmat progresul, care a adus o viaţă nouă pentru săteni: „Satul nostru a simţit prima duhoare cum au terminat-o de regularizat, în anul 1958. Înainte, Dâmboviţa cotea pe unde e dealul ăla şi făcea o deviere printr-o mlaştină cu stufăriş. Toate grosimile se decantau în stuf şi-n sat venea apă curată. Puţea doar rar, în momentul în care apa era mare şi spăla stuful”. Dacă în copilăria lui Fane Ivan puştii năzdrăvanii treceau râul ca să fure pere din livezi, azi, pe malurile Dâmboviţei, moşul vede cum întreprinzători harnici încheie „ciclul fecalelor în natură” într-un mod neaşteptat: „Ţigani de la Bucureşti vin expres la Budeşti în fiecare săpătmână, sapă mâlul cu site şi culeg nişte viermişori subţiri ca acul şi roşii pe care îi vând la tarabe în pieţe bucureştenilor care au acasă acvarii”.

Biologul Şerban Iliescu de la Apele Române caută la rându-i viermişori, în interes ştiinţific de astă dată, pentru că sunt indicatori ai apelor puternic poluate:

„Pe fundul albiei Dâmboviţei e un mâl negru puturos în care cresc viermii ăştia din clasa oligochetelor şi nişte larve de diptere. Eu îi zic un mâl sapropelic. Seamănă foarte bine cu mâlul de la Techerghiol ca miros, dar n-are aceleaşi caracteristici. Când îl scot se scurge ceva aşa negru pe mâini, asemănător cu păcura şi cu mâzga aia pe care o scoţi când desfunzi chiuveta. Viermii ăştia de un roşu aprins ca ketch-upul, sau vărgaţi în general cu negru şi alb, trăiesc în primii 5 centimetri din stratul de nămol. Fiindcă Dâmboviţa are zero oxigen, de obicei viermii se retrag la mal, ca să mai scoată capul afară. Când prelevez mostre de mâl cu sonda, chiar şi după ce-i spăl, carnea acestor viermi păstrează mirosul fecaloid menajer”. 

Pe „râul mort”, de la izvoare la vărsare

Ghid ne e biologul Şerban Iliescu: „Acest râu pleacă din munţii Făgăraş cu o culoare albastră frumoasă, cu o apă fără gust şi fără miros, străbate cam 200 kilometri până la intrarea în Bucureşti şi, dintr-o dată, după ce străbate cam 10-15 kilometri, toată culoarea ei frumoasă se transformă practic într-o mocirlă urât mirositoare care curge lent”.

Punctul de deversare zilnică a miilor de tone de dejecţii din Dâmboviţa subterană în Dâmboviţa de suprafaţă e la ieşirea din Bucureşti înspre Glina, în apropierea Autostrăzii Soarelui: „Peştii nu intră aici. Ei cotesc şi urcă în amonte, că dacă pe un peşte îl atinge şuvoiul de dejecţii care iese din conducte e terminat. Chiar dacă peştele nu ar muri pe loc otrăvit de cele 500 tone de detergent sau de tona de cianuri deversate anual, distanţa până la vărsarea în Dunăre e prea mare ca să supravieţuiască ţinându-şi respiraţia într-o Dâmboviţă fără oxigen”.

În ciuda faptului că de la Glina în jos în Dâmboviţa nu se mai găseşte nici o urmă de macrozoobentos, undele râului ascund în continuare activitate intensă: „Un rahat de om n-apucă să ajungă în Dunăre pentru că, tot rostogolindu-se în apă, se face zob în primele sute de metri de la deversare. E ca o sarma fiartă prea mult. Dar dacă nu-l vedeţi nu înseamnă că nu există. Încărcătura organică e ca o ciorbă cu suspensii care plutesc în apă”.

Hârtia igienică are un timp de dezintegrare mai scurt. Nu şi vata: „Hârtia igienică, într-un minut, dacă-i amestecată bine de curenţi, nici nu mai ştii că e, dar partea de celuloză să ştiţi că rămâne, fiindcă e greu degradabilă şi se depune în mâlul de pe albie. Vata pluteşte în primă fază, dar când a luat apă, se lasă direct la fund şi pe ea continuă să se depună sedimente. Când extragi, ca biolog, probe de mâl cu draga, trebuie să fii blestemat să găseşti o vată aruncată într-o albie de râu, s-o apuci cu mâna şi să nu ştii unde a pus omul vata”.

În numai 500 de metri de la confluenţa cu Argeşul, Dâmboviţa imprimă apelor verzui ale acestuia culoarea nămolului spălat şi un miros specific de fecale care nu dispare până la vărsarea Argeşului în Dunăre.

„Cum la câmpie Dâmboviţa curge încet, viteza c... e mică. De aceea, ce fac bucureştenii la veceu seara ajunge la Budeşti de-abia pe la trei dimineaţa şi ţine până la nouă. În alea şase ore îţi vine întruna să vomiţi. Seara-i aceeaşi poveste. Ce fac bucureştenii dimineaţa trece ca un val prin dreptul Budeştiului de-abia seara după cinci”.  -  Fane Ivan (72 ani), locuitor din Budeşti”

„Când eram copilaşi, bea vacile apă din ea (Dâmboviţa – n.n.), caii, oile, şi acum, pă timp de vară, nici broasca, nici şarpele nu stă în ea. E imposibil de miros, iar când îi dă drumul la Protan, apa e neagră de funingine cum e pantofii mata”.  -  Fane Ivan (72 ani), locuitor din Budeşti

Vezi aici Galeria Foto
 

Citește și: