4295 vizualizări 14 aug 2009

„Scuzaţi-mă, ne mănâncă ursul dacă urcăm la cabana Piatra Mare pe banda roşie?”. Pădurarul hohoteşte: „Vă întâlniţi cu el, da’ nu cred să vă mănânce, că a mai mâncat ieri vreo doi turişti, e sătul! Dar tot ce e posibil, sunteţi la el acasă acum”. O clipă, ne privim aiuriţi, eu şi colegul, fotoreporterul Octav. Glumeşte pădurarul...

Suntem în sătucul Dâmbu Morii, Braşov, pe la vreo 670 de metri altitudine. Cabana e urcată în cer, la 1629 metri, pare imposibil să ajungi la ea. Dar ce traseu să alegem? Sunt mai multe. „Cel mai simplu e Drumul Familiar, marcat cu roşu. Mergi lejer, la pas, n-ai treabă. Ajungi în vârf, la cabană, în două ore jumate, maxim trei”, zice pădurarul. Trebuie să fie simplu de tot, ne spunem, sunt vreo şase kilometri de urcuş, dar noi sigur îi dăm gata în două ore jumate.

Începem traseul. Drumul trece prin pădure, e sălbatic, dar bine marcat. Din orice unghi te-ai afla, vezi banda roşie, nu te rătăceşti. Prima sută de metri o facem fluierând: potecă bună, pârâu, verdeaţă, păsărele, drum drept, boierie! După un sfert de oră, pârâul se duce în altă parte, păsările nu se mai aud. Poteca se îngustează şi urcă din ce în ce mai sus. Eşti în altă lume. Nu ne mai auzim decât respiraţia. După o jumate de oră, ne oprim brusc şi alunecăm leşinaţi pe nişte pietroaie. Foarte serios, Octav îşi cercetează pulsul. „E ok”. Ne repezim la sticlele de apă şi apoi, deodată, se face linişte. Parcă ar foşni ceva în spate... pare mai degrabă un mormăit. Dar e numai Octav, care respiră greu. Ţine în spinare un rucsac de zece kile, echipamentul lui de făcut poze. „Jur să nu mă mai plâng niciodată de Dealul Mitropoliei”, zice solemn. Urcăm iar, ne sprijinim în nişte beţe, simţim că ne crapă capul. Urcuşul nu se mai termină; începem să ne întrebăm dacă cumva cabana aia chiar există. Trebuie să ne fi aflat în dreptul cascadei „Şapte Scări”, când poteca începe să devină oarecum plană. Ne simţim iar oameni. „De aici încolo, e drum drept”, zic. Colegul cercetează mai bine: „Sigur, drept în sus!”.

Măgăriţa Pamela Anderson, ce cară mâncarea pe munte

Dar, minune: avem internet în pădure, prin telefon. La aşa ceva chiar că nu ne-am aşteptat. După patru ore de suiş ajungem la cabană. De acolo poţi să vezi Braşovul, parcă eşti în avion. Cabana e micuţă, are 20 de locuri de dormit, dar trebuie să-ţi faci rezervări înainte cu o săptămână. Are panouri solare, aragaz elegant, apă curentă, termopane, televizor. Aparţine Asociaţiei Carpatine Ardelene a Turiştilor. Poţi să mănânci, să bei sau să-ţi cumperi ciocolată şi biscuiţi. Cazarea e 30 de lei, ciorba 8 lei, ceaiul 2 lei, berea 6 lei. Toată mâncarea se cară de jos, mai mult cu rucsacul decât cu măgarii. Resturile menajere se coboară în sat tot cu rucsacul. Dacă le arunci afară, te pomeneşti cu ursul sub geam. Odată a spintecat un măgăruş, i se vede şi acum cusătura pe pulpă. Când are chef de plimbare, mişună prin zonă ca la el acasă.

„Măgari avem patru: Margareta Pâslaru, Pamela Anderson, Jean de la Craiova şi Carla Bruni. Dar cea mai bună la cărat este Pamela, cară şi 60 de kilograme. Jean, în schimb, e artistul, «cântă» cel mai mult. Ia întrebaţi-l ceva, poate vă răspunde”, ne zice Moşu, cabanierul. Nu e moş, îi dai cam 40 de ani, dar aşa îl strigă toată lumea. Face zeci de litri de ceai pe zi. Acolo sus e mai mereu frig, iar turiştii sosesc toţi înfriguraţi şi deshidrataţi.

Moşu – Dumnezeul bucătăriei cu mâini de chirurg

Moşu este Dumnezeul bucătăriei. „Vă rog frumos să nu intraţi”, îţi spune cum te apropii de uşă. Îi ceri un ceai aşa, peste prag. Bucătăria trebuie păstrată în perfectă curăţenie, parchetul luceşte, însuşi Moşu umblă pe acolo în botoşei.

Cămăruţa e aranjată mai frumos decât acasă, cu mobilă şi borcănaşe cochete. Are manierele unui ospătar de restaurant, te face să uiţi că eşti în vârful muntelui: „Nu vă pot lua comanda chiar acum, nu vă supăraţi, vă rog să-mi permiteţi să onorez mai întâi celelalte cinci comenzi”. Nişte ceaiuri cu rom, adică.

Dar aici, la cabană, timpul e altfel decât în oraş. Moşu prepară ceaiul încet, mângâind aproape fiecare linguriţă. Are un fel al lui de a da drumul în pahar feliei de lămâie – o face lent, zici că-i pare rău că se desparte de ea. Are gesturi de artist, ba nu, de chirurg. Vorbeşte puţin şi numai dacă îl întrebi. E slab ca o umbră şi, când păşeşte, parcă ar pluti. Nu stă pe loc niciodată. Ori pune ditamai oala cu apă la fiert, ori intră sub masca de bucătărie, cu un lămpaş mic pe frunte, ca minerii, să caute ultimele cutii de bere. Moşu trăieşte împărţit în două lumi: în timpul săptămânii e aici, în weekend coboară în Braşov. Are umerii înguşti şi fragili, dar a cărat pe ei sute de raniţe cu marfă, până în vârf de munte. „În 2004, când cabana a fost modernizată, toate materialele s-au cărat de jos cu rucsacul şi măgarii. Tot, cuie, lemne… faianţa şi teracota s-au cărat numai în spinare, căci măgarii o puteau sparge”, povesteşte. „Dar de ce aţi ţinut morţiş să faceţi asta?”. Ne priveşte buimac: „Cum de ce? Ca să aibă turiştii unde trage!”.
 

Citește și: