Adrian POPESCU
23670 vizualizări 1 dec 2012

Viscri, un sat pitulat între coline, la opt kilometri de comuna braşoveană Buneşti, a fost, până la Revoluţie, o aşezare săsească transilvăneană tipică, în care mai toţi sătenii erau etnicii germani.

Acum, despre biserica evanghelică fortificată, datând de la sfârşitul veacului al XII-lea - una dintre cele şase biserici-cetăţi săseşti din Transilvania înscrise, dimpreună cu întreg satul, în patrimoniul mondial UNESCO - îţi mai pot da amănunte doar cei 15 saşi rămaşi în Viscri.

Ei n-au vrut în ruptul capului, nici înainte, nici după decembrie '89, să ia calea Germaniei sau Austriei şi să lase de izbelişte aşezarea ridicată cu trudă de străbunii lor acum aproape nouă secole.

Ţigani "germani"

Una dintre cele mai vechi aşezări ale coloniştilor germani din Transilvania, numiţi ulterior saşi, Viscri îşi trage numele numele din germanul Weisskirch (Waisskirich în dialectul săsesc), adică "Biserica Albă", după culoarea albă a zidurilor impunătoare ale bisericii şi fortificaţiei înconjurătoare.

Până la cel de-al doilea război mondial, satul avea circa 600 de locuitori, saşi în proporţie de aproape 90%. După instalarea ocupaţiei sovietice, mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia - de unde s-au mai întors doar câţiva - iar prin anii '70 regimul Ceauşescu a început să-i vândă Germaniei Federale, aşa că în decembrie 89' dacă mai rămăseseră vreo 300.

Pentru ca după încă un an, în decembrie 1990, în Viscri să mai fie doar 68, "bob numărat", cei mai mulţi trecuţi de 50 de ani şi împuţinaţi apoi an de an "pe cale naturală", până la cei 15 supravieţuitori de astăzi. Cu sau fără voia proprietarilor, gospodăriile celor emigraţi ori decedaţi au fost luate rapid în stăpânire de ţiganii care-şi duceau zilele la marginea satului sau aciuaţi din alte părţi, astfel încât, la ora actuală, aceştia reprezintă circa 80% din cei 420 de locuitori ai aşezării.

Surpriză însă: la recensământul de anul trecut, doar cei doi fierari ai satului - fraţii Matei şi Istvan Gabor - s-au declarat ţigani, dimpreună cu membrii familiilor lor, restul înregistrându-se drept români ori chiar ... etnici germani! "Fiindcă au ajuns la un anumit nivel de trai, au gospodării, cai, vaci, oi, mulţi au şi maşini, îşi trimit copiii la şcoală şi probabil consideră că fac parte acum dintr-o altă clasă socială, că la un lat nivel nu mai sunt romi, nu mai trăiesc pe spatele statului, asta ar putea fi o explicaţie", opinează Caroline Fernolend, vicepreşedinta Fundaţiei Mihai Eminescu Trust.

O organizaţie la conducerea căreia Caroline Fernolend a făcut în doar un deceniu ceva ce pentru mulţi pare de domeniul miracolului: dintr-o văgăună ocolită de toată lumea, Viscri s-a transformat într-unul dintre obiectivele turistice tot mai căutate din România, "călcat" anual de 15-20.000 de vizitatori, majoritatea străini veniţi din toate colţurile lumii.

"Un om normal" - "săteanul" Charles, prinţ de Wales

De departe, cel mai faimos străin ajuns la Viscri este prinţul Charles, moştenitorul coroanei Marii Britanii. A venit pentru prima dată aici în 1998, la insistenţele baronesei Jessica Douglas - Home, preşedinta Fundaţiei Mihai Eminescu Trust (MET), pe care o înfiinţase în 1987 la Londra, în încercarea de a salva de la pieire cele peste 8000 de sate din România pe care Ceauşescu le hărăzise "sistematizării".

După revoluţie, baroneasa a început să viziteze satele salvate de la distrugere, mai ales din Transilvania, iar în 1993 a ajuns şi la Viscri, unde ghid i-a fost Caroline Fernolend, pe atunci învăţătoare la şcoala primară din sat.

Au "empatizat" imediat şi în scurt timp Viscri a devenit centrul de coordonare a activităţilor MET în România, iar Caroline Fernolend - "omul de bază" al baronesei Jessica Douglas - Home, postură oficializată apoi, în 2005, prin desemnarea ei în funcţia de vicepreşedinte al Fundaţiei Mihai Eminescu Trust. Între timp, conducerea celei mai mari părţi a activităţilor organizaţiei fusese transferată în România, odată cu înfiinţarea primei filiale Mihai Eminescu Trust România, cu sediul la Sighişoara, urmată de alte două, la Viscri şi la Floreşti, în judeţul Mureş.

Totodată, baroneasa Jessica Douglas - Home şi-a împlinit şi o mai veche promisiune făcută prietenilor săi din România: l-a convins pe prinţul Charles să ia Fundaţia sub înaltul său patronaj spiritual, după ce îl adusese de mai multe ori în vizită în România, unul dintre popasurile favorite fiind la Viscri.

Prinţul a cumpărat la preţul pieţei, refuzând o donaţie

Fermecat de tot ceea ce văzuse aici, moştenitorul coroanei Marii Britanii a revenit apoi în fiecare an, pentru ca în cele din urmă, în 2006, să devină "sătean cu acte-n regulă": a cumpărat o gospodărie săsească veche de peste 150 de ani, cu două corpuri de clădire, acareturi şi o curte spaţioasă, în care era găzduit la fiecare vizită în Viscri şi pe care Fundaţia intenţionase să i-o dăruiască, după ce o restaurase cu de-amănuntul.

Prinţul a refuzat însă donaţia, preferând să cumpere gospodăria "la preţul pieţei, dar nu mai ţin minte exact cât a plătit, un preţ rezonabil, oricum", rememorează Caroline Fernolend. Locuită de proprietar doar una sau două nopţi pe an, când Alteţa Sa vine în vizită la Viscri, casa este în restul timpului la dispoziţia turiştilor, care, de la începutul lui mai până la sfârşitul lui septembrie, pot dormi o noapte în aştenuturile moştenitorului tronului Marii Britanii, în schimbul a 160 de lei de persoană.

Ulterior, acesta a mai cumpărat o casă pe Valea Zălanului, în Covasna, ambele proprietăţi fiind administrate în prezent de contele Kalnoky, un bun prieten din România al prinţului Charles.


Când o întreb cum e acesta "în particular", Caroline Fernolend răspunde nedumerită: "Cum să fie, un om normal, ca toată lumea. E un om foarte educat şi foarte amabil, cum sunt toţi englezii, gustă şi laudă tot ce i se oferă, o face din politeţe, desigur. Dar de mâncat, nu mănâncă decât ce îi pregăteşte bucătarul lui din Anglia, care îl însoţeşte în fiecare vizită şi îi găteşte numai cu produse ecologice aduse din Marea Britanie. O singură dată a mâncat ce i-am oferit noi, în 2002, atunci a făcut mama o supă de găină care i-a plăcut foarte mult. Sigur, cu ziariştii pare distant, dar e de înţeles acest lucru, cred că nimeni într-o vizită privată, cum sunt toate vizitele Alteţei Sale, nu este prea încântat să vină peste el ziariştii şi televiziunile. Să vă dau doar un exemplu, legat de staţia de epurare a apei de aici, din Viscri, prima staţie ecologică de acest fel din România, care nu foloseşte deloc energie electrică şi e de nouă ori mai ieftină decât o staţie convenţională.

Alteţa Sa s-a implicat şi ne-a ajutat foarte mult s-o realizăm, dar în loc să fie pe prima pagină ştirea despre această staţie, s-a pus ceva aflat <pe surse> despre ce a mâncat şi a băut prinţul Charles la Viscri. Când, de fapt, el venise să inaugureze această staţie tocmai pentru a o promova ca model şi pentru alte comunităţi, nu pentru a se promova pe sine şi ce a mâncat şi a băut. Şi asta sigur că a deranjat, fiindcă oamenii au rămas doar cu "prinţul Charles a vizitat Viscri, unde a gustat palincă şi zacuscă", nu cu ce doream şi noi, Fundaţia, şi Alteţa Sa să promovăm, ca să înveţe şi alte comunităţi să facă o asemenea staţie ecologică."

"Satul de sine stătător"

De mai bine de zece ani, activitatea Fundaţiei Mihai Eminescu Trust se desfăşoară pe două direcţii majore. Prima - salvarea, restaurarea şi introducerea în circuitul turistic a patrimoniului istoric din Transilvania, săsesc, românesc şi maghiar deopotrivă.

Cea de-a doua - un amplu proiect de integrare economico-socială, denumit "Satul de sine stătător", destinat comunităţilor rurale şi structurat în funcţie de nevoile şi resursele fiecăreia dintre acestea, ambele proiecte însumând până acum peste 1100 de programe punctuale, materializate în 49 de sate din patru judeţe, Braşov, Mureş, Covasna şi Sibiu. În principal, "Satul de sine stătător" vizează schimbarea vieţii locuitorilor din comunităţile respective, indiferent de etnia lor, prin şcolarizarea copiilor şi prin programe de pregătire în diferite meserii tradiţionale pentru adulţi, care să le permită apoi să-şi deschidă câte o mică afacere şi să trăiască din munca lor.

"La început toată lumea zicea că e o utopie, mai ales în satele cu populaţie majoritară de romi. Dar ne-am încăpăţânat să credem în acest proiect şi să muncim pentru el, iar acum, după numai zece ani, rezultatele se văd cu ochiul liber.

Şi cel mai bun exemplu e chiar Viscri, satul în care am început acest proiect: la ora actuală, toţi copiii de romi merg la şcoală, 16 dintre ei sunt deja la liceu, iar din cele 16 familii din sat care se ocupă de turism, poate n-o să vă vină să credeţi, dar cinci sunt familii de romi, au cumpărat case părăsite, le-au reparat şi amenajat şi trăiesc acum din turism. Alte vreo 40 de familii de romi au căruţe şi cai, cu care plimbă turiştii prin sat şi împrejurimi, o tură de 2-3 ore costă 10 de lei de persoană, pare puţin, dar înmulţiţi cu 3-4000 de turişti, câţi plimbă în fiecare an, din primăvară până toamna, şi o să vedeţi că nu e chiar ceva de lepădat. Unii s-au profilat pe creşterea animalelor, au vaci şi oi, fac brânză şi diverse alte produse lactate pe care le vând, iar alţii practică diferite meserii tradiţionale, zidar, dulgher, zugrav, fierar, cărămidar, cărbunar, şi aşa mai departe.

Au urmat cursurile de pregătire organizate de Fundaţie şi apoi şi-au pus pe picioare câte o mică afacere, li s-a dus vestea că sunt meseriaşi buni şi serioşi şi au acum comenzi din toate localităţile din zonă, la ora actuală doar doi dintre ei mai sunt angajaţii Fundaţiei. Iar majoritatea femeilor lucrează şi ele, împletesc ciorapi de lână şi fac papuci din pâslă, pe care-i vând atât turiştilor, cât şi la export, mai ales în Germania şi Austria, prin intermediul Asociaţiei Femeilor din Viscri, o organizaţie cu care colaborăm încă de la înfiinţarea ei, acum vreo opt ani de zile."

Doar trei persoane mai trăiesc din ajutorul social

Cât despre ajutorul social, din care aproape întregul Viscri supravieţuia în urmă cu zece ani, "acum mai trăiesc din el doar trei inşi, dar în curând o să-i dezvăţăm şi pe ei!", mai adaugă Caroline Fernolend, fără a-şi ascunde mulţumirea.

Are totuşi şi o supărare "cât casa": drumul de 8 kilometri de la Buneşti la Viscri, care arată ca după bombardament. "E încadrat ca drum judeţean, aşa că de repararea lui se ocupă Consiliul Judeţean Braşov. Se ocupă e un fel de-a zice, a fost asfaltat electoral doar în campania pentru parlamentarele din octombrie 2008, au adus asfaltul şi l-au întins direct pe pământ, că drumul n-are fundaţie, până în primăvară era la fel ca înainte, numai gropi. Iar acum e pur şi simplu groaznic, în câteva locuri e pe jumătate surpat pe porţiuni de câteva zeci de metri lungime, abia dacă mai poate trece o maşină sau o căruţă. Am făcut zeci de memorii, am fost de câteva ori şi în audienţă la domnul Căncescu, preşedintele Consiliului Judeţean, mi-a promis de fiecare dată că se rezolvă, îl repară cât se poate de repede, însă nici gând. Credeam că măcar acum, de alegerile astea, să o facă, în sfârşit, dar ţi-ai găsit! Iar mie îmi crapă obrazul de ruşine când trebuie să le spun turiştilor care ne întreabă cum pot ajunge la Viscri să fie atenţi, că drumul e foarte prost şi riscă să-şi facă praf maşinile!"

"Mă simt şi sunt româncă!"

După revoluţie, când majoritatea saşilor din Viscri au luat drumul Germaniei, Caroline Fernolend a ales să rămână în România. Nu i-a fost uşor, a trebuit să ducă "muncă de lămurire" cu soţul ei şi cu rudele acestuia, care emigraseră deja şi nu înţelegeau nicicum de ce nu vrea să plece şi ea.

"Dar până la urmă a fost clar pentru toată lumea că locul meu era aici, am simţit întotdeauna că am o datorie faţă de strămoşii mei, faţă de cei 860 de ani de muncă grea a lor. Şi am simţit că pot să fac ceva bun aici, acasă, pentru comunitatea în care trăiam, chiar dacă romii erau acum majoritatea, cu atât mai mult am simţit că era nevoie de mine." N-a regretat nici o clipă această decizie, ba dimpotrivă. Pentru simplul motiv că "săsoaica simplă din Viscri cu arbore genealogic de la 1699", cum se recomandă mai în glumă, mai în serios, se consideră înainte de toate româncă.

"Mulţi mi-au spus nu o dată că numele Fundaţiei, Mihai Eminescu, n-are nimic de-a face cu Transilvania. Ba are, le-am răspuns, pentru că are de-a face cu valorile României, iar Transilvania este o parte a României! La fel cum noi toţi care trăim în ţara asta suntem români, nu?! Eu sunt româncă, faptul că sunt de etnie germană e altă poveste.

Sigur că sunt mândră de etnia mea, e şi normal să fiu, dar întotdeauna am privit-o ca o valoare a totului, căci în mintea şi în sufletul meu mă simt şi sunt româncă. Şi n-o spun doar aşa, ca să par cumva originală, pur şi simplu ăsta e adevărul! Pentru că, dacă n-ar fi aşa şi dacă n-aş fi convinsă că mai există o şansă de schimbare în bine a României, n-aş mai fi acum aici. Dar locul meu, al nostru e aici, dacă voiam să plecăm o făceam din '90, sau chiar mai dinainte. E adevărat că e mult mai greu decât am fi crezut, dar altă soluţie n-avem. Iar dacă fiecare dintre noi îşi face un pic datoria şi încearcă să fie altfel de cum era, să se schimbe în bine, atunci şi situaţia din ţară o să înceapă să fie alta, mai bună. Iar noi, Fundaţia Mihai Eminescu Trust, tocmai asta facem, încercăm să trezim oamenii, să vadă valorile din jurul lor şi să înceapă să le folosească pentru ei, pentru viaţa lor de zi cu zi. Nu trebuie să plece să lucreze în Spania sau mai ştiu eu unde, când pot să lucreze la ei acasă, să pună în valoare ceea ce au aici. Trebuie să se trezească din nou în ei mândria asta de a fi român, de a trăi în ţara ta şi a fi mândru de ceea ce ai şi ce faci, nu numai să te uiţi la ce are ăla de la Paris.

Căci căsuţa lui din Maramureş e mult mai valoroasă decât aia de lângă Paris, unde el lucrează 2-3 ani de zile, după care vine şi îşi dărâmă casa părintească din Maramureş ca să-şi facă în locul ei o casă care n-are nimic de-a face cu locul acela, ba chiar îl distruge. Ca să nu mai spun că nici nu locuieşte nimeni în ea, stă goală şi se degradează la fel de repede cum fost construită!"

Îşi trage o clipă răsuflarea, apoi continuă pe acelaşi ton: "Şi mai e ceva, la fel de important: poate am rămas eu o idealistă incurabilă, dar ca să putem schimba lucrurile trebuie să-i aducem acasă pe copiii plecaţi în străinătate, care au învăţat acolo atât de multe lucruri extraordinar de benefice pentru România. Trebuie să-i convingem să nu aştepte să le creăm noi condiţiile ca să se întoarcă, ci să vină înapoi şi să şi le creeze ei! Că i-am şi spus fiicei mele: voi trebuie să vi le creaţi, nu să aşteptaţi de la noi! După revoluţie, când aveam vârsta ei, eu am făcut începutul, acum e rândul ei să facă mai departe. Să se întoarcă acasă şi să înceapă să acţioneze, împreună cu alţii de vârsta ei, altfel nu se poate!"

Apoi conchide: "E foarte uşor să critici de la distanţă, de-aia i-am şi spus: n-ai voie să critici nici situaţia din ţară, nici clasa politică, dacă nu faci nimic ca să le schimbi! Şi cred că a înţeles."

 

 

 

 

Citește și: