Marian SULTĂNOIU
6048 vizualizări 9 ian 2013

“Alină, dacă nu-l ai pe Dumnezeu în suflet, poa’ să fie tăt alaiul de pe lume cu tine că tăt singură eşti”. “Voichiţă, da’ ce spui tu acolo? Eu numai pe tine te am şi nici nu-mi trebuie altcineva”. “Păi, nu-i bine-aşa Alină, că oamenii vin şi se duc, numai Dumnezeu e cu tine totdeauna”, “se mărturisesc”, una alteia, în lumina puţină a unei încăperi strâmte, protagonistele peliculei “După dealuri”.

Cristian Mungiu se află, din nou, la doar o listă scurtă de un imens triumf. După aproape opt ani de la moartea tragică a măicuţei Irina, într-un schit din Tanacu, pelicula “După dealuri”, a cineastului român, realizată după un scenariu inspirat de volumele non-ficţionale ale jurnalistei Tatiana Niculescu Bran - “Spovedanie la Tanacu” şi “Cartea judecătorilor” - ar putea intra pe lista nominalizărilor la Oscar, la categoria "cel mai bun film într-o limbă străină". Titlul se află deja pe lista scurtă – de nouă propuneri – din care vor fi alese cele cinci nominalizări. “După dealuri” a obţinut la Cannes, anul trecut, două premii importante: pentru scenariu şi pentru rol feminin.

Moartea unei măicuţe

În iunie 2005, o dramă cutremurătoare şoca lumea. Presa de pretutindeni relata amănunte despre moartea violentă şi “anacronică” a unei tinere românce, cu probleme psihice, în urma unui ritual de exorcizare. Pentru noi toţi, un nume reverbera atunci, inedit şi malefic – “Mănăstirea Tanacu”.

Două suflete s-au chircit sub povara morţii: tânăra Irina, măicuţa plecată la Dumnezeu, prea curând şi fără putinţă de împotrivire, în vâltoarea unui ritual cumplit - şi ca o consecinţă a indiferenţei criminale dovedită de societatea românească -, şi stareţul mănăstirii, Daniel Corogeanu, oficiantul slujbei de exorcizare, găsit vinovat şi condamnat de lege, biserică şi oameni, pentru moartea femeii.

Ca o împerechere stranie, dincolo de viaţă şi de moarte, cei doi au dispărut, fiecare în felul său, lăsând în urmă o poveste tulburătoare.

Ieşirea din lume

Din ziua în care a ieşit din închisoare, pe Daniel Corogeanu aproape că nu l-a mai văzut nimeni. Nici în satul Portari-Vaslui în care s-a născut, nici la Tanacu, nici în deal la mănăstire. Trăieşte ca într-o moarte, departe de lume, fără să se lase privit, intervievat, iscodit. Deşi îndemnat la iertare de învăţătura dumnezeiască, Corogeanu detestă presa cu toată deznădejdea de care e capabil. Mai ales, pe ziarişti, îi consideră el judecătorii săi nedrepţi.

Urmele trecerii lui prin vieţile oamenilor, sunt însă vizibile. Familia, consătenii, primarul, cu toţii îl consideră pe fostul preot, astăzi caterisit, drept un om “cu mare dragoste de Dumnezeu şi de enoriaşi”, căruia i-a fost dat să treacă printr-o încercare de neimaginat.

“Eu îl ştiu ca pe un om cu credinţă, bun şi muncitor. Aşa zic eu, după mine; de alţii nu ştiu...”, îmi spune nea Grigore, un om “vechi” al satului Portari, ajuns la 81 de ani. Are ochii umezi, de culoare nedefinită şi o plasă de riduri pe obraz. Ridică încurcat din umeri şi îşi şterge fruntea cu mâneca hainei.

“Nu ştiu cum să răspund. Ce să spun, ca să ies bine. Da eu zic că o fost bun. A greşit că a primit măicuţa aceea acolo. Dacă n-o primea când a venit de la spital, el nu făcea puşcărie. Şi ăştia l-au găsit vinovat”, îmi spune şi unchiul, din partea mamei, al fostului preot. Bătrânul stă rezemat de stâlpul porţii mari, sprijint într-un baston cu model. Ar vrea să-şi apere nepotul cu toată convingerea, dar parcă-i pasă şi de gura lumii.

Şi primarul îl ştie pe fostul stareţ de om bun. “A avut necazuri, vrând să facă mai mult bine decât e normal. Din auzite, e un om al bisericii foarte ataşat de enoriaşii săi, şi enoriaşii faţă de el. De aceea oamenii din sat nu dau niciun fel de informaţii despre dânsul, ba din contră, îi îndrumă greşit pe cei care îl caută. O să aveţi probleme destule. Eu zic că e în zadar. Aveţi grijă unde mergeţi!”.

Gura lumii

Şi, cu toate astea, portărenii lui Daniel şi-au luat seama şi ne-au îndrumat corect. Fie către casa bătrânească a familiei fostului preot, acolo unde locuieşte mama sa, fie către casa de vacanţă a lui Dan Agafiţei, un aşa-zis schit, clădit în vârful dealului şi ascuns în buza pădurii. Domiciliu la care Corogeanu are mutaţie cu patalama de la poliţia din Zăpodeni.

“Domnule, cetăţeanul Corogeanu are domiciliu acolo, în deal, în casa la omul ăsta, care nu stă chiar la noi în sat. L-a luat acolo, în spaţiu. L-am văzut şi eu o dată, mai demult. Acuma, în ultimul timp, nu. Am auzit şi eu că spun unii că ar fi făcut acolo un schit. Eu, unul, n-am informaţii. Şi nu cred! E doar gura lumii”, îmi spune poliţistul din Zăpodeni, comună de care aparţine satul Portari.

Din casă-n casă

Din păcate, la fel ca omul lui Dumnezeu şi oamenii pământului se ascund de noi cât pot de bine. Când m-a văzut, mama fostului stareţ, care tocmai îşi odihnea capul în mâinile firave, sprijinite pe ulucile gardului, a rupt-o la fugă spre casă până şi-a pierdut gumarii în noroi, şi neam să mai apară ca să stăm de vorbă. Am bătut în uşă, în geam, în grinda prispei - nimic.

Am insistat până când, de peste gard, m-am auzit strigat. “Domnu, domnu, ce vrei mata?!”. O tânără cu părul, negru, despletit, îmi spune că e verişoara lui Daniel. Pare amabilă şi săritoare. Ocoleşte gardul pe stradă, intră în curte şi bate în uşă cu hotărâre. “Eeee. Ce, Dumnezeu, că doar a intrat adineauri”. O las să insiste şi dau ocol casei. Veche, bătrânească după “ţesătura” lemnului prispei, dar vopsită proaspăt şi frumos. “Acolo stă o mătuşă” îmi spune verişoara apropiindu-se. “Acuma, hai, că-i gata. Nu-i acasă!” spune ea cu ochii în pământ. “Eu mă duc, că am făcut baie la cap şi mi-e să nu răcesc” mai zice, cam în şoaptă, şi pleacă grăbit spre casa ei.

Casa din deal

La “schit” am ajuns după un drum infernal, zguduit şi frământat de şleaurile drumului, în căruţa lui nea Ion, un creştin pe cinste. Noroaiele se adânciseră de roţile căruţelor şi copitele cailor până în coama dealului. De-o parte, vale fără sfârşit, coborâtă la marginea satului care abia se mai vedea; de alta, zidul “muntelui”, brăzdat de ape. Nea Ion ori cântă, ori povesteşte, ori mână calul când simte că nu mai poate. “L-am văzut, bre, omule. Zice că a mai urcat aici cu nişte oameni, cu o maşină mare, neagră. Aşa spune lumea. Eu nu l-am văzut, mai încoa, după puşcărie, decât de două ori, în sat. Înainte, da. A vrut să facă aici o mănăstire mare, ca la Tanacu. Că şi atunci mergea la Tanacu. Căutase bani, găsise şi începuse treaba. Şi, pe urmă nenorocirea. Eu zic că aşa a fost să fie. Lumea spune că mai făcuse exorcizări d-astea, şi n-a murit nimeni. Zic că era bolnavă”, povesteşte bătrânul când iapa se îndeamnă la mers.

“Schitul” e o casă pe două niveluri, mai mult pensiune decât mănăstire. Spre vale, două femei cu legea ştiută la literă şi paragraf, gospodărind la poarta casei, ne iau la goană. “Eu vă rog să nu cumva să ne pozaţi că nu suntem persoane publice de-ale dumneavoastră. Şi nici măicuţe de-alea despre care vrei dumneata să scrii!”, spune cea mai tânără. “Da, da! N-ai drept. Aici e proprietate privată a unui om. O casă de vacanţă şi noi îl ajutăm la gospodărie”, confirmă cea mai în vârstă şi cu ochelari. E drept că femeile sunt îmbrăcate “civil”, nu bat mătănii, nu par duse la biserică şi, cu toate astea, basmalele, trase adânc pe frunte, şi gesturile scurte şi repezi te duc cu gândul la straie şi deprinderi mănăstireşti. “Nu, părintele n-a fost, nu este şi nu vine aici, niciodată. Duce-v-aţi cu Dumnezeu”, mai spun femeile în urmă.

Cu Dumnezeu şi cu nea Ion, care îşi deapănă viaţa cu bune şi cu rele, cu politică şi blesteme, cu biserică şi morţi, până jos, în vale

Legea tăcerii

În vale, nimeni nu are vreo idee unde s-a izolat Corogeanu. Nimeni nu l-a mai văzut, de doi ani, pe fostul preot decât vag şi în trecere, ca pe o fantomă, în zbaterea nopţii.

Nici vărul său, fiul unchiului după mamă, care ne-a şi condus la om acasă, cel mai vajnic dintre cerberi şi singurul din Portari care are numărul de mobil al lui Corogeanu, nu vrea să ne spună nimic. Şi mai ferm decât toţi ceilalţi, ne trimite pe pustii, când vine vorba de Daniel. “Vă rog să-l lăsaţi în pace! I-a ajuns ce i-aţi făcut”, mă face vinovat de toate relele abătute asupra fostului stareţ. “Nu vrea să vorbească. Cu nimeni dar în special cu ziarişti, ca dumneata”, mai spune el. Insist. Se supără. Nu vrea. Mă jigneşte. Nu mă las. În sfârşit, cu greu reuşesc să-l conving să-şi sune vărul. O face cu degetele tremurând... De nervi, de emoţie. Dar Corogeanu refuză să stăm de vorbă. Omul răsuflă uşurat. “V-am spus că nu vorbeşte. Se roagă tot timpul, în liniştea mănăstirii”. “Care mănăstire?!”, întreb cu speranţă. “Nu ştiu. Şi oricum nu v-aş spune!”, mai zice omul, se urcă pe tractor şi pleacă-n treaba lui.

Slujbă la Tanacu

Tanacu rămâne ultima speranţă. Alte drumuri, alte păduri, alte noroaie. În zadar. Sus, la mănăstire, totul e schimbat. A fost săvârşită noua biserică, mănăstirea nu mai e una de maici, ci s-a transformat într-una de călugări. Mare, albă, cu sfinţenie. Alături, schitul vechi, de lemn, unde slujea Corogeanu.

Înăuntru se simte mişcare. Locul exorcizării de pe pereţii căruia te privesc fix ultimii sfinţi care au înţeles neputinţa Irinei. Din altar se aud incantaţii. Dintr-o tâmplă a bisericii răspunde o voce de femeie. Un alt stareţ şi o altă măicuţă îi cer iertare lui Iisus. “Sunt puţini, doar doi călugări; şi noi preoţii. Mai sunt şi câteva măicuţe, care ne ajută la gospodărie”, spune părintele, într-o şoaptă, oprit din slujbă. “Dar Daniel Corogeanu mai vine pe la dumneavoastră, părinte?”. “Nu, niciodată”, spune stareţul iar, ca o şoaptă, şi se pierde în altar, cădelniţând sfinţii catapetesmei.

În curte trebăluiesc două femei. Le întreb de Corogeanu, de măicuţa Irina, dacă au văzut, dacă ştiu... Nu, nu ştiu nimic, n-au auzit, n-au văzut. Doar că pregătesc cele cuvenite pentru hram. “Luni e hramul bisericii şi vrem să punem totul la punct. Dar cine sunteţi?!”.

Întrebarea rămâne fără răspuns, gândurile mele întorcându-se la Daniel Corogeanu - un om care îşi poartă blestemul în suflet, izolat de lume şi la sufletul Irinei odihnindu-se la Dumnezeu.

La final

Fac o ultimă încercare. Mă întorc în sat, insist până la obrăznicie, dau telefoane la rude, la prieteni. În cele din urmă, reuşesc să obţin numărul de telefon al fratelui lui Corogeanu, de la un coleg de breaslă din Vaslui. “Eu vă rog să nu mă mai sunaţi!! Nimeni nu i-a făcut mai mult rău decât voi. Şi, mai ales, cea care a scris cărţile. Am primit-o în casă, am adăpostit-o, i-am povestit tot, cum a fost. Şi ea a scris ce a scris, ca să şocheze, fără să se gândească la noi, la el, la...”, apoi ton de ocupat.

Citește și: