39 vizualizări 12 iul 2007

Visul conducatorului suprem era să vadă şarpele subteran cum zburdă prin labirintul de beton. Nici cel mai mare accident care a avut loc vreodată la metrou, în 1 mai 1987, n-a reuşit  să oprească mai mult de câteva zile funcţionarea ramelor cu călători: „Era duminică seara. Eram acasă, stăteam relaxat pe canapea şi priveam «Dulce şi Amar» la bulgari, când am primit un telefon: «Domn’ inginer, e inundaţie la Piaţa Unirii 1!». «Cât de mare? », l-am întrebat. «Păi, curge, da’ să vedeţi cum curge, da’ să vedeţi cum... s-a umplut staţia domn’ inginer! Veniţi!»”, îşi aminteşte Constantin Ionescu, directorul de infrastructură al Metrorex. „S-a spart o canalizare foarte mare a Bucureştiului şi a venit toată apa direct de la wc-urile oamenilor peste noi, în metrou.

A umplut-o de la Izvor şi până la Timpuri Noi. Eu cu directorul general la vremea aia am fost nebuni. Am fost cu barca pneumatică prin metrou însoţiţi de un militar care vâslea, ca să vedem amploarea accidentului. Ne-am dus vreo doi kilometri şi ceva până ne-am înţepenit cu barca, pentru că apa ajunsese până sus. Avea 4 metri adâncime în acel loc. Ne-am lăsat jos în barcă, ca să nu dăm cu capul de tavan. Noi crezusem că vom trece, dar n-am reuşit. Am venit înapoi în Piaţa Unirii, unde apa avea numai un metru jumate peste nivelul peronului. Şi-acum se vede urma la Piaţa Unirii  până unde a fost apa”. Au lucrat câteva mii de oameni în ture, toţi au fost vaccinaţi şi trimişi în împuţiciune cu furtunurile să soarbă apa din tuneluri. „După ce s-a evacuat apa, zece zile a durat, am început să frecăm şi să scoatem noroaiele, ca salahorii.

Curăţam cu dero şi cu peria. Totul manual, inclusiv nămolul ăla puturos. A duhnit multă vreme după aia”. Cazul de atunci a fost tratat la cel mai înalt nivel, coordonatorul lucrărilor fiind Ilie Ceauşescu, „fratele lui Ceauşescu, un tip deosebit, general de carieră. Ne duceam la el şi-i spuneam: «Domnule, cum putem să facem asta? Nu ne-ajunge aia, ne mai trebuie ailaltă». Şi Nicolae Ceauşescu a fost atunci de treabă, că a venit atunci în vizită, acolo jos, între noi. N-a comentat, n-a înjurat pe nimeni. Din primul moment a venit să vadă despre ce e vorba, a stat vreo jumate de oră, o oră. Vorbea cu toată lumea. Eu am fost lângă el. De mai multe ori. L-am auzit. Nu era prost deloc, deşi un pic bâlbâit. Avea un simţ organizatoric extraordinar. Ştia să vorbească cu ăla care trebuie şi să-i dea sarcinile. Lui frate-su Ilie, i-a zis: «Faci tot ce trebuie. Ce vă trebuie îmi ziceţi mie»”, îşi aminteşte directorul Ionescu. Încă un personaj a încercat să se facă util în criza canalizării sparte.

E vorba de tatăl şefului PSD Mircea Geoană, generalul Geoană, „responsabil la vremea respectivă în cadrul armatei cu apărarea civilă, un bătrânel tare de treabă, simpatic, un tip din ăsta moale, cu tabieturi, militar de carieră”. Generalul Geoană era responsabil cu „lucrările de apărare antiaeriană” de la metrou, de fapt nişte porţi uriaşe de metal, montate la capetele fiecărei staţii şi care, în cazul unui război, urmau să se închidă ermetic, transformând staţiile şi tunelurile într-un buncăr capabil să adăpostească întreaga populaţie a Capitalei. „El venise ca să închidem poarta de la Timpuri Noi şi să oprim pătrunderea apei mai departe, prin tunele. Am participat şi eu de vreo două ori cu el la nişte teste cu lumânarea, să vedem dacă sunt pierderi de aer pe poarta asta care se-nchidea ermetic”.

Până la urmă, ideea blocării tunelului s-a dovedit a fi proastă şi s-a renunţat la ea. Porţile generalului Geoană, nişte mastodonţi metalici cu grosimea de 40 cm, umpluţi cu plumb, au costat o avere pe atunci, dar n-au fost niciodată funcţionale. Nici măcar uşiţa roşie de fier din staţia Izvor, ce dădea într-un tunel proiectat special pentru Nicolae Ceauşescu, care lega metroul de subteranele Palatului Parlamentului, n-a fost folosită vreodată, pentru că Revoluţia i-a prins pe muncitori încă săpând la tunel, aşa că a fost abandonat şi intrarea de 2 m² sigilată de o firmă ulterior. Superficial bineînţeles, fiindcă în 2006 apele din subteranele Palatului Parlamentului au trecut prin beton ca prin burete, inundând staţia Izvor. Dacă incidentul s-ar fi petrecut în Epoca de Aur, responsabilul era legat. Alea erau alte vremuri.

Atunci, un metru de tunel se executa într-o zi, deşi tehnologia era rudimentară şi oamenii muşcau hălci de pământ cu târnăcopul zi-lumină. Ceauşescu doar a strâmbat din nas şi muncitorii au devenit cârtiţe, ajungând să facă un metru de galerie într-un schimb. Se lucra non-stop, în ture de 12 ore. Schimbul se făcea la locul de muncă.

Au primit chiar şi mijloace de mică mecanizare ca să scurme ţărâna mai cu spor. În ritmul ăsta, s-a reuşit ca, din ‘76, când au început lucrările la metrou, până în ‘89, să se facă 60 de kilometri de cale dublă, aducându-le românilor faima de mincinoşi: „Toate delegaţiile occidentale care au vizitat metroul în anii’90-’95, au zis că la noi comuniştii au ascuns, ca şi în alte ţări, că metroul e început din cincizeci şi ceva. Nu le venea să creadă, pentru că nicăieri n-au găsit ritmul ăsta de execuţie pe care l-a avut Ceauşescu”, spune directorul de infrastructură al Metrorex. De când cu democraţia, picamerele au tăcut, finalizându-se sau fiind încă în curs de finalizare cei 11 kilometri de tunele deja săpate în Epoca de Aur.


Metroul în democraţie

În lipsa unor proiecte majore de investiţii în noi linii, Metrorex se luptă cu provocări mai soft, cum ar fi grafferii, care ameninţă noile rame de inox cu spray-urile lor în multe culori: „Au o mafie foarte bine organizată ăştia cu graffiti. Sunt concursuri. Când a apărut prima ramă nouă să circule, unul dintre directorii noştri a găsit pe net – oferea unul nu ştiu ce sumă pentru cel care va mâzgăli primul tren nou. Deşi trenurile noi erau păzite, ca să nu le vopsească, ca pe celelalte, la 2-3 zile după ce-a apărut anunţul ăsta bineînţeles că ne-a vopsit primul tren la Piaţa Romană.

Acolo, ajutorul mecanic se dă jos din tren şi se duce până la jumătatea trenului, fiind staţie în curbă, să urmărească în momentul în care închide uşile, să nu rămână în coada trenului călători şi de-abia după aia porneşte rama. Cum a plecat mecanicul ajutor, în 10 secunde, că mecanicul plin nici n-a avut timp să se scoale de pe scaun, ăla cu spray-ul a răsărit din senin şi i-a făcut parbrizul sub nasul lui. Iar altul îl filma cu camera pe ăsta ca să aibă dovada că a făcut chestia asta, să câştige pariul. După aia au dispărut cum au venit”.


Azi, oamenii de la Metrorex au în fişa postului inclusiv urmărirea meciurilor echipelor Dinamo şi Rapid, pentru că în apropiere sunt staţiile de metrou Ştefan cel Mare şi Crângaşi. Când e meci, cei de la dispecerat ştiu ce echipă pierde şi care-s câştigători privind pe ecranul monitoarelor de supraveghere ce scrie pe tricourile celor care vandalizează staţiile de metrou. Atunci, trimit poliţia să-i consoleze pe respectivii tineri pentru amarul lor.   

Citește și: