164 vizualizări 21 aug 2008

Îi aduceau deţinuţii la tortură, despuiaţi, ea rămânea în chiloţi, le zâmbea, apoi lua o vargă şi-i bătea peste testicule, până le făcea praf. Wanda avea chip de înger, dar era diavolul închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat. Cine încăpea pe mâna torţionarei nu mai ieşea om. Securitatea o folosea ca ultimă soluţie, pentru cazurile cele mai grele. Însă asta era cea mai cumplită metodă de reeducare a deţinuţilor politici, mai existau multe altele, dar mai „blânde”. Botezul era „potcovitul”. Băgau deţinutul în fierărie, îi prindeau talpa în mână, cum prinzi copita calului la potcovit şi, cu baros şi nicovală, îi puneau brăţări ascuţite la glezne. Intrau în carne, iar primii paşi lăsau dâre de sânge pe podea. De brăţări se legau apoi lanţuri zdravene.

Ion Eremia, fost deţinut politic la Râmnicu Sărat, a trăit toate astea, prin anii ‘60. În tinereţe, fusese comunist convins, partidul îl făcuse general şi locţiitor al ministrului Forţelor Armate. Mare greşeală! Din poziţia aia, omul putuse să vadă exact cât rău făcea regimul ţării. S-a apucat să scrie pe furiş o carte contra comunismului („Gulliver în ţara minciunilor”), pe care vroia să o trimită la Paris, ca să fie publicată. Trădat de amici, manuscrisul a ajuns pe masa Securităţii, iar el a fost condamnat la 25 de ani de puşcărie. Plus că-l prinseseră şi că ar fi complotat împotriva lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Procesul s-a ţinut cu uşile închise, iar acuzaţilor li s-a interzis să se privească între ei. La anchetă, Ion Eremia a declarat senin că s-au risipit aiurea 7 miliarde de lei pentru Canal, „numai aşa, ca să smulgem un zâmbet de aprobare lui Stalin”.

Alergatul în saci, la „pinsionul“ Jilava

Prima sa celulă: Jilava, o sală mare, plină cu intelectuali şi miros de fecale. „Pinsionul”, îi ziceau gardienii. Pat la comun, cu paie putrede, unde nu se putea dormi decât pe o coastă, fără să te răsuceşti noaptea în somn. Regulamentul interzicea până şi vorbitul în şoaptă. Ca să se distreze, gardienii îi puneau pe deţinuţi la „alergări în saci”. Li se trăgea câte un sac peste cap, sacul se lega la gură, iar oamenii făceau concurs de alergat. De fapt, ţopăiau toţi ca vrăbiile, că sacii nu-i lăsau să alerge. Codaşul era snopit în bătaie. Şi sinuciderea era interzisă prin regulament. De asta, la fiecare cinci minute, un gardian venea şi se uite pe vizetă, să vadă ce fac deţinuţii. Dacă-i prindeau că se sprijină cu spinarea de perete sau de scaun, riscau să-i mănânce carcera.

Rugăciuni în codul Morse

Mai târziu, când fostul general a  fost mutat singur în celulă, ca „deţinut foarte periculos”, a început să vorbească cu camarazii prin codul Morse cu bătăi în perete. După ce a ieşit din puşcărie, Eremia a povestit cum a scris o carte în gând,  memorialul de închisoare „Insula Robinson”. Mai târziu, când a reuşit să îl publice a descris şi modul în care l-a scris: a memorat frază cu frază, capitol cu capitol, ştergând şi refăcând, cu lanţuri la picioare. „Asta, doar ca să nu înnebunesc”, explică el, în carte. Mai încolo, era închis Constantin Noica. Incredibil, dar deţinuţii aveau adevărate discuţii filosofice prin perete,

Cu codul Morse trebuia grijă mare, că orice vecin de celulă era sincer: era plin de instigatori care-şi turnau camarazii pentru trei linguri de arpacaş. Ion Eremia povesteşte că a reuşit să-şi facă, însă, adevăraţi prieteni ... prin perete: un doctor în matematică şi un preot. Doctorul preda matematica în gând, unui elev imaginar, ca să nu cadă în depresie. Preotul fusese condamnat pe motiv că ar fi ascuns un anticomunist. Ca să vorbească, torţionarii l-au bătut cu saci de nisip peste plămâni. Acum tuşea continuu şi vărsa sânge.

Era, oricum,  singurul puşcăriaş care putea tuşi fără a fi pedepsit. În ziua de Sfântul Ştefan, preotul a fost scos afară, la aer. A început din nou să tuşească şi... din celulele lor, deţinuţii au înlemnit. Preotul le transmitea ceva. Dar ce? O tuse simplă însemna un punct, o tuse dublă, o linie. Era o rugăciune în Morse, către Sfântul Ştefan. „După preot, am urmat eu la plimbare. (...) Întreaga curte era împrejmuită de un cordon roşu, pe zăpada proaspătă. Preotul îşi însoţise ruga de o bogată jertfă de sânge”, povesteşte Ion Eremia în memorialul său. 

Cum să cânţi în gând arii de operă

Într-o zi, deţinutul a descoperit că, dintr-un anume unghi, de pe fereastra lui se văd şapte vârfuri de plopi. Gardienii nu-l lăsau să le privească. Dar a găsit soluţia - se cocoţa pe scăunel şi le privea de acolo, numărând în gând 200 de secunde. Apoi, invariabil, venea gardianul de serviciu, să vadă ce face. Pleca, omul se cocoţa iar, din nou număra, până când l-a prins paznicul şi l-a băgat la carceră. I-a aruncat un sfert de pâine, masa pe trei zile.

Ca să nu moară de foame, puşcăriaşul a împărţit-o în grămăjoare de fărâmituri, fiecare corespunzând unei ore. Mai târziu, o felie de pâine unsă cu marmeladă i s-a părut „ceva fabulos”. Şi mai erau umilinţele - periodic, li se controla camera, fiecare cută a chiloţilor, urechile, dinţii, chiar şi rectul. Ca să nu-l doboare toate astea, deţinutul Eremia s-a apucat serios să scrie în gând. În afară de memorial, a mai scris în gând vreo 200 de poezii, pe care le-a publicat în libertate. Apoi a început să şi cânte în gând lieduri, canţonete şi arii de operă. În şoaptă putea să cânte numai 30 de minute, dimineaţa şi după amiaza, când îl acopereau sirenele fabricilor din apropiere. 

„Revoluţia (...) aşa am gândit-o să fie“

Când a ieşit din puşcărie, Ion Eremia avea 32 de kile şi nici nu putea să păşească. L-au eliberat după şase ani, prin amnistia generală din 1964. A refuzat să semneze că nu va povesti despre regimul din puşcărie, aşa cum au făcut majoritatea deţinuţilor. Securitatea a continuat să-l urmărească până în ‘89. „Pe 22 decembrie, când priveam Revoluţia la televizor, el mi-a spus brusc: aşa am gândit-o să fie”, povesteşte Nicoleta Eremia, soţia sa. După ce a pus pe hârtie memorialul şi „Gulliver în ţara minciunilor”, fostul general a murit.

În SUA este catalogat drept „Soljeniţîn al românilor”, mai ales că „Gulliver” (în manuscris) a fost prima carte din sud-estul Europei scrisă împotriva comunismului. După toate astea, statul român refuză să-i acorde post-mortem un ordin banal („Semnul onorific în Serviciul Patriei”), care normal se dă tuturor ofiţerilor cu o anumită vechime. Ministerul Apărării este de acord, dar nu vrea Administraţia Prezidenţială. Conform Ministerului Apărării, Ion Eremia poate primi acest ordin în baza Legii 238/1998, conform Administraţiei Preziden­ţiale nu îl poate primi, conform Legii 573/2007 care nu poate acorda distincţia post –mortem. „Nu aş primi nici un leu de pe urma Ordinului, dar i se cuvine. Mă zbat să-l obţin doar ca să i-l duc la cavou. Atât”, ne-a spus văduva sa.  Acum a dat în judecată Administraţia Prezidenţială. 

Povestea lui Ion Eremia a fost spusă şi în SUA. Fiica sa a publicat acolo o carte despre viaţa tatălui său, iar volumul a fost un mare succes. Extrase din el s-au  publicat în 20 de limbi şi în ziare străine. Cartea este folosită acum în unele şcoli din SUA, ca material didactic. 

„După preot, am urmat eu la plimbare. (...) Întreaga curte era împrejmuită de un cordon roşu, pe zăpada proaspătă. Preotul îşi însoţise ruga de o bogată jertfă de sânge”  -  Ion Eremia, „Insula Robinson“

Mi-e sete de cer

Ion Eremia

De ce mi-aţi luat cerul sfânt
Şi m-aţi zidit în mormânt
Sub boltă şi lespezi de ghiaţă
Sub valuri şi trâmbe de ceaţă?
De ce mi-aţi luat zările,
Şi mi-aţi ascuns depărtările
Săpându-mi groapă adâncă
Şi-acoperind-o cu stâncă?
De ce mi-aţi luat ziua dalbă
Căldura, lumina cea albă
Şi mi-aţi dat noaptea cernită,
Geroasă şi nesfârşită?


 

Citește și: