637 vizualizări 19 feb 2009

„Kpra coo 3 iezi. Era o data o kpra haladita ce avea ksa in Pipera. Si 3 yezi. (...) 1 mai fraer ca altu. Doolcik de kpra le zice intr o buna zi yezilor: Dragii mey, eu merg la mall sa iau ceva tzoale, ca s-a lansat colectia de toamna-iarna. Incuiati usha si activati sistemul de alarma, sa nu vina loopul la voi. Kand ma intorc, va kant la usha”. O lume întreagă s-a perpelit de râs citind asta. Este un fragment dintr-o postare de pe un blog, care aproape a făcut înconjurul ţării anul trecut, mai ales după ce a fost citită şi la radio. „Cartierul roşu”, alt text de pe blog, e o performanţă: are peste 7.000 de vizite şi aproape 1.000 de comentarii. Şi, ciudat lucru, pe blogul ăsta toţi vizitatorii se înghesuie să fie primii care comentează. E simplu; întâiul care intră scrie doar atât: „Primul!”. Şi dă tonul comentariilor – de regulă vin repede, în avalanşă, ca şi când toţi cititorii ar sta numai cu ochii în laptop, ca să pândească ora la care „tăticul” blogului mai postează una nouă. 

Dono: 33 de ani, jurnalist „miştocar”, iubitor de messenger

De ce nebunia asta? Simplu: „E un joc, când s-au înmulţit comentariile era greu să fii primul care comentează pe blog, aşa că a început această întrecere copilărească a oamenilor mari. Se amuză”, ne spune autorul blogului. Nu ne dă voie să-i scriem numele întreg. „Pur şi simplu Dono şi gata”, zice. „Nu ar trebui să conteze cine sunt, ci ce spun pe blogul meu. Nu sunt vedetă, nu sunt persoană publică”. Interviul ni l-a dat pe messenger, ca orice „virtual” care se respectă. „Să nu mă crezi nesuferit că nu am chef de întâlniri, că nu sunt. Eu doar încerc să-mi simplific cât de cât viaţa”. Şi atât ne mai dă voie să zicem: că e jurnalist, are 33 de ani, e însurat, stă mult la serviciu, e din Deva, dar locuieşte în Bucureşti. Are 1,73 metri şi probabil mai târziu va fi gras, în ochiul stâng i-au intrat mai demult o coadă de pensulă, o bucată de metal şi un grăunte de sodă caustică, dar asta nu l-a împiedicat să-şi pozeze ochii şi să şi-i pună pe blog. Mănâncă mult, e „miştocar” şi prin clasa a şasea a făcut-o să plângă pe profa de română.

Tocmai făcuse o compunere despre mama în care scrisese „de-ale mele, de-alea cu suflet”. Şi acum s-a apucat să scrie o carte. „Pamela”, se numeşte. E fata unor oameni simpli care s-au uitat la Dallas... „e în felul ei o căpriţă”, spune. Dar n-a apucat să scrie decât vreo 18 pagini, că munca şi blogul îi mănâncă prea mult timp. Şi la blog nu-l lasă inima să renunţe. Îşi petrece cu el cel puţin o oră pe zi, postează textele dimineaţa, pe la 9-10, ca să i le citească lumea la cafea.Şi-a botezat blogul „Gunoaiele din mintea mea”. 

Nu a fost niciodată dependent de calculator. „Primul meu calculator mi l-am luat când m-am angajat, acum 11 ani. Relaţie virtuală cam tot pe atunci. O zi pe Mirc. Şi atât. Apoi, doar cele apărute datorită blogului. Îmi ia cam 10-20 de minute, cât scriu. Dacă am ceva de spus, de povestit, vărs imediat. Mi-am propus să scriu zilnic. Apoi mai intru de câteva ori, poate prea des deocamdată, să moderez sau să răspund la comentarii. Sunt şi zile în care uit de mine, când soţia îmi zice: alo, mai ştii şi altceva în afară de blog? Atunci zâmbesc vinovat şi încerc să mă justific. Soţia nu are şi nici nu e pasionată de blog. Îmi mai citeşte mie blogul din când în când, se mai amuză, mă mai ceartă, îmi mai dă câte un bobârnac. Nu ştiu dacă bat 10 taste pe secundă, dar cred că pe acolo”.

Unchiu’ Aurel picat din blogosferă

Acum, Dono e „tătic” de comunitate on-line; „copiii” lui virtuali sunt vreo câteva mii de cititori şi comentatori, dintre care câteva zeci, foarte apropiaţi. „De exemplu, se face un sondaj despre fidelitatea cititorilor. I-am rugat să completeze ceva. Într-o singură zi au răspuns apelului meu peste 700. Într-o zi, e mult 700. Şi-au irosit 10, poate 20 de minute pentru mine, că i-am rugat eu. Şi le mulţumesc. Dacă nu aş avea cititori, nu aş mai scrie. Gândim la fel, glumim, suntem o mare familie”.

Şi dacă n-avea blog, nici nu se mai reîntâlnea el cu Unchiu’ Aurel! Nu se mai văzuseră de ani de zile când, într-o zi, Unchiu’, pac, pe blogul nepotului! „A apărut aşa, din neant, în primul comentariu mi-a zis că el se trezeşte la 5, să mulgă vacile. Am crezut că-i o glumă. Dar nu era, m-a invitat să mă înveţe şi pe mine să le mulg”, povesteşte Dono. Unchiu’ Aurel stă în Sibiu, într-o mică localitate, dimineaţa mulge vaci, ziua lucrează „într-o instituţie bancară”, munceşte cu bani şi conturi, ca un adevărat domn, seara se face la loc ţăran – merge la câmp, la cosit, hrăneşte animalele, apoi fuge la internet, să mai posteze un comentariu. De dragul Unchiului, Dono a şi scris un text.

Cică s-a săturat de oraş şi i-ar plăcea la ţară. Şi scrie ce ar vrea el să facă: „Să merg pe la cocina porcilor, în vizită de lucru. Să mă privească răutăcioşi în ochi, dar fix în ochi, şi să-mi reproşeze cu un guiţat nervos să am uitat să le dau lătura de dimineaţă. Şi, în semn de protest, să-mi tragă un vânt sonor în nas (...) Iar vecinii care nu mă cunosc să-mi dea bună ziua doar pentru că aşa ştiu ei, să-i ureze unui om o zi bună (...). Şi ştiai că aici, la oraş, magnificii cetăţeni îi umilesc pe cei ce-i consideră inferiori, spunându-le «buei, ţărane»? Ei uite, io parcă azi aş cam vrea să fiu ţăran. Buei, orăşene. Care mai eşti ţăran pe aici?”. Şi, imediat, feedbackul unei forumiste. „Crina says: ...mai ales iarna e super frumos la ţară :) Sau mai ales când te duci devale să scoţi apă, să dai la vaci, cal, să bea apă e super de tot :)”.         

„Un pipi care spune multe”

Dar cum a reuşit Dono să agaţe atâţia cititori? Nu spune lucruri adânci, nu face filosofii, nu se dă psiholog... ci scrie tablete simple, despre te miri ce: pungi de plastic, Moş Crăciun, menajere, lene, criză, bicicleta de pedalat, pâine şi sare, despre cum s-a lăsat de fumat şi tot ce-ţi trece prin minte. Fiindcă scrie despre supărările românului obişnuit, e slobod la gură şi-i face pe oameni să zâmbească, zice. Înjură şi scrie cuvinte vulgare. Într-o vreme scria des cuvântul acela care începe cu litera „p”. Până într-o zi, când i-a atras atenţia o doamnă.

„Câteodată, posturile sunt scrise aproape din nimic. Din câte un mărunţiş pe care l-am văzut şi apoi l-am analizat, l-am disecat, m-a distrat sau m-a enervat”. Cum ar fi, de pildă... „Un pipi care spune multe”. Şi scrie : „Nu toţi bărbaţii fac pipi la fel. Bărbaţii fac pipi in multe feluri, poziţii, stări de spirit, concentrare, exteriorizare (...). Pişăciosul clasic – nimic extraordinar – se poziţionează deasupra pişoarului, la distanţă medie de el, face un pipi de lungime medie, nu fluieră, nu se gândeşte la nimic, exercită strict o necesitate fiziologică, se încheie scurt şi sigur, trage apa sau nu, se spală pe mâini sau nu, pleacă atât de firesc şi natural. Ca pipiul lui”. Urmează „pişăciosul sofisticat, panicat”... Feedbackul.

Un cititor povesteşte şi el o întâmplare: „sburlea says))))) Mai e unul: pişăciosul de circumstanţă”. Şi povesteşte cum s-a dus el să-şi facă analizele. A urinat în două eprubete, le-a pus într-o punguţă şi pe urmă a înfăşurat-o bine. Ajunge la doctor. „-Bună ziua! Ştiţi, eu sunt…. -Ştiu, ştiu, ia loc! – Mulţumesc, dar nu stau, mă grăbesc să ajung la ….. Şi întind blestemata de punguţă... - Vai!!! Dar nu trebuia, vă mulţumesc mult! Ia punguţa cu 2 eprubete, nu cu 2 bani, aşa cum crezuse şi o vâră în sertar”.

 

Citește și: