35200 vizualizări 3 iun 2012

Cum poate fi cineva persan? Simplu, la fel cum se poate să fii bucureştean din Drumul Taberei. E poate niţel mai greu la temperaturi ridicate, dar se descurcă...

Am plecat în Iran la invitaţia Ambasadei Republicii Islamice pentru a scrie "ce văd cu ochii mei". În speranţa că, în felul acesta, poate apare în presă şi altceva decât anatema sionisto-americană. Amin! Când s-a auzit că plec în ţara aceea unde "femeile sunt omorâte cu pietre" sau unde "stă să izbucnească un război", mi s-a lipit pe frunte eticheta de victimă sigură a PR-ului persan.

Cu toate acestea, m-am întors vie (nu a avut loc nici un atac armat între timp) şi destul de echilibrată emoţional (nu am văzut execuţii în piaţa publică, astfel încât să fac vreun sindrom de stres posttraumatic). Dar discuţiile acestea mi-au dat cât de cât măsura percepţiei hiberbolizate despre o ţară despre care se spune că mârâie la toată lumea.

Faptul că ai nevoie de un paşaport nemaculat de viza de Israel are semnificaţia unei carantine politice şi civice. Îţi faci paşaport temporar dacă pofteşti la Iran. Aşa se aude, dar dacă nu te blochezi la acest amănunt, dacă nu-ţi transpiră palmele incontrolabil, şi te duci totuşi la consulat să te interesezi, eşti ca şi rezolvat. Practic, îţi iei lejer viza de turist, chiar şi de pe aeroport… Şi dacă mai adaug faptul că din două low-costuri (Bucureşti-Istanbul-Teheran) ai şi ajuns la persani, iată o primă idee despre relaxarea cu care te poţi duce să fii turist pe acolo.

De ce să mergi în Iran?

"Femei este? Băutură este?", întreba Ivan Turbincă. Nu prea. Dacă vrei o experienţă all inclusive de neuitat, mergi în Bulgaria. În Iran femeile umblă ascunse sub textile largi. Teoretic, au voie să expună doar faţa şi mâinile. Nu clavicule, nu urechi, nu gât.

Cu toate acestea, am văzut în Iran unele dintre cele mai frumoase femei din cariera mea de jurnalist la reviste de femei. Piele catifelată, într-o nuanţă neobişnuită, palid-arămie, ochi de un verde diavolesc şi acel tulburător kohl care face din privirea iranienelor ceva mai erogen decât claviculele. Gene perfecte, mâini îngrijite, şi iată de ce ai chef şi tu, ca turistă, să-ţi tragi pe cap un hijab, aşa, ca experienţă, că poate simţi pe pielea ta cum e să ai "mister", pierdut o dată cu revoluţia sexuală de primprejur.

În fine, când temperatura ajunge la peste 30 de grade, misterul devine o povară, mai ales când vezi că unele poartă "pusheshe eslami", un veşmânt mare şi negru, din creştet la călcâi. Prin contrast, bărbaţii se bucură de o libertate veselă, am identificat şi la ei celebra linie de blugi cu turul lăsat şi cureaua la mijlocul feselor. Industria modei nu are potenţial aici. Nu există aproape deloc varietate, stilul e o chestiune de detaliu, nu de look. Mulţimea de magazine de bijuterii (frumoase de plângi şi scumpe rău) se adresau, probabil, pieţei underground a femeilor între ele, în spaţiul lor domestic (petrecerile sunt, oficial, segregate pe sexe, nu se amestecă bărbaţii cu femeile la nuntă, de exemplu). Funcţia socială a bijuteriei ţine de un registru al statutului (fireşte) şi al concurenţei intrafeminine ("a mea e mai valoroasă decât a ta"), nu de unul al seducţiei. De altfel hijab-ul e menit să acopere gâtul şi umerii. Tot ce pulsează (încheietură, pliu) e cenzurat. Te uiţi la o femeie şi se văd numai suprafeţe monocrome, plate.

Iran-ul are o estetică în 2D. Nicăieri nu vei vedea femei neacoperite, poliţia este vigilentă şi poate reţine o femeie îmbrăcată neadecvat, până când vin rudele acesteia să o ia de la secţie şi să-i aducă haine mai decente. Problema e că temperaturile pot ajunge la peste 30 de grade, şi un chador negru e tot ce îţi poţi dori mai mult. Pentru turiste însă nu e obligatorie decât eşarfa care acoperă capul, cât să poate, acolo.

Dar chadorul nu e o declaraţie de ostracizare. Multe dintre iraniene aleg ele însele modelul cel mai sobru, negru din cap până în picioare. Altele se machiază colorat şi poartă batice pestriţe. În general, e o chestiune de educaţie: poartă ce au fost învăţate acasă. Dar 60% din populaţia universitară e feminină în Iran, femeile sunt active în cultură şi se bucură de celebritate ca peste tot. Au în prezent active cultural o poetesă, Parvin Etesami, o activistă pe probleme religioase (Banu Amin), scriitoare - Simin Daneshvar, Tahereh Saffar Zadeh (şi traducătoare), o regizoare de film - Pouran Derakhshandeh, actriţe celebre de film şi teatru (de ex. Parvaneh Masoumi).

Ne-am întâlnit cu doamna Hejazi, preşedintele Departamentului pentru Femei şi Familie în cadrul Organizaţiei de Cultură şi Comunicaţii şi am întrebat-o direct cum e viaţa femeilor în Iran. Ne-a explicat că ţara pune în aplicare o politică de reducere a natalităţii, că se practică la scară largă contracepţia prin medicamente, dar că avortul e interzis. În Iran avortul ilegal se pedepseşte cu închisoare, până la 10 ani. Cu toate acestea, se poate face dacă fătul e tarat sau se pune în pericol viaţa mamei. În caz de viol, nu.

În aceste condiţii, sigur că se practică avorturi ilegale, chiar şi după cele patru luni canonice de sarcină, când fătul capătă, conform religiei islamice, suflet.

Votează femeile în Iran? Da. Muncesc? Desigur. Au multe jurnaliste, medici, o ministresă a Sănătăţii (Marzieh Vahid Dastjerd), vreo patru consiliere la nivel înalt şi foarte multe funcţionare. Sigur că se poate mai mult, resursa feminină e insuficient folosită. Iranul este în continuare o societate patriarhală în care femeile nu prea au o voce. Alte detalii fioroase? Adulterul e interzis prin lege, se pedepseşte prin biciuire sau spânzurare. Moartea este "recomandată" în caz de incest sau viol.

Se divorţează greu, poţi doar intui dramele intime dindărătul faţadei. Pe stradă nu au voie să se ţină de mână decât cei care sunt logodiţi sau căsătoriţi. Fetele se mărită virgine şi se divorţează greu. "A mai crescut vârsta la care se încheie căsătoria, către 30 de ani", mi-a spus un profesor de engleză, (încântat că a dat peste o turistă de la care poate afla detalii despre decadenţa europeană). Părinţii tinerilor nu mai fac presiuni aşa de mari să îi vadă la casa lor, înţeleg şi ei că e greu, inclusiv material, dar dacă nu ai ales prea inspirat, asta e. Nu prea ai ce face. "Voi trebuie să vă căsătoriţi neapărat cu prietenul sau prietena?" mă întreabă, cu o naivitate emoţionantă. "Nu, ne putem despărţi fără bătaie de cap", răspund eu, un pic sfidătoare. "Ce sens are viaţa dacă nu ai alături pe cineva cu care să te înţelegi?", continui eu. "Aşa este", răspunde melancolic profesorul de provincie (Shiraz), după care se scuză că îl aşteaptă elevii. Venise cu ei la cetatea Persepolis, ca să întâlnească şcolarii turişti şi să vorbească engleză. Probabil că avea să dea multe note mari, căci în Iran sociabilitatea e copleşitoare, până şi copiii de şcoală primară sar fără nici o timiditate pe turişti şi îi întreabă dacă sunt căsătoriţi sau de ce nu trec la islam…

Antiamericani?

Da, până în vârful unghiilor. Şi iranienii nu fac din asta un secret. Am văzut grafitti enorme pe blocuri, cu mesaje antiamericane. Dar nu deschid ei subiectul sau o spun mai mult cu ton de glumă în discuţiile amicale. La întrevederile oficiale ni s-a repetat, diplomatic, faptul că "Iran e o ţară paşnică" şi că "suntem victime ale propagandei americanilor". În schimb patriotismul e palpabil. Seyed Bathaei, ghidul nostru bonom, luptase în calitate de voluntar, de la 17 ani, în linia întâi în războiul Irak-Iran. La fel, domnul Alireza Shiravi, şef al departament pentru Presă Străină. Luptase în război voluntar şi fusese luat prizonier în Irak timp de 8 ani. Vorbea cu mândrie de experienţa aceasta.

Peisaj urban

Teheran e un oraş cu o infrastructură fără cusur, cu autostrăzi impecabile care trec şi prin balcoanele oamenilor dacă aceştia au chef, cu iluminare publică în toate nuanţele, o tentativă de estetică futuristă cu grafitti enorme reprezentând portrete de eroi politici şi o curăţenie exemplară. Iranienii sunt un popor educat şi harnic. Khomeini şi Khamenei sunt figurile tutelare ale autostrăzilor, reşedinţelor, pieţelor de legume sau bornelor kilometrice. E un oraş modern, cu locuitori pentru care mândria construcţiilor-record, deşi nu o egalează pe cea a saudiţilor, e vizibilă.

Sigur, dacă ai noroc, te poţi întâlni cu Ali, cel mai rapid văcsuitor de ghete din lume (figurează şi în Cartea Recordurilor) cu biroul său mobil foarte verde. E volubil şi pozează mai ceva Vodianova.

Prejudecăţi şi judecăţi

Ce nu ştie lumea e faptul că Iranul nu e doar un puţ de petrol şi vreo câteva ateliere de ceramică în culori azurii, sau un baubau geopolitic. Iran e o ţară unde cercetarea în biochimie e la vârf, este unul din primii producători de medicamente din lume şi un loc unde industria şi cercetarea în robotică sunt de asemenea în pole position mondial. Vizita pe care am făcut-o la Royan Institute, specializat pe biomedicină reproductivă şi celule stem m-a surprins: prima oaie clonată în 2006, o căpriţă clonată în 2009, capre transgenice, viţei in vitro… o întreagă neozoologie la dispoziţia medicinei. În sala de aşteptare, câteva zeci de femei cu probleme de fertilitate.

Din fericire pe acest teren nu există politică. Iranul este între primele 10 ţări în descoperiri legate de celule stem. Au loc schimburi de experienţă, vin profesorii americani la conferinţe, vin studenţi la burse la Royan Institute. În nanotehnologie, Iran are performanţe şi descoperiri care îl plasează pe locul 15 în lume. M-a amuzat introducerea pe care purtătoarea de cuvânt a Institutului Royan a făcut-o. În Iran totul începe "in the name of God". Dar Dumnezeu nu are treabă cu viitorul. Şi nici cu libertatea de exprimare. Iranienii sunt pe locul patru în lume ca număr de bloguri active. E adevărat că nu intri pe Facebook atunci când vrei tu, dar nu e imposibil. Trebuie instalat un soft care elimină filtrul introdus de autorităţi pentru blocarea site-urilor de socializare, apoi e simplu. Socializezi cât vrei. Restul internetului e la liber, au o presă destul de variată (cu multe reviste de lifestyle, decoraţiuni, reţete), o televiziune mare de ştiri (Press TV) care emite în engleză şi persană unde ne-a întâmpinat un producător într-o engleză de Oxford. La hotel, când nu dai numai de telenovele persane, poţi urmări toate posturile CNN, BBC, Euronews, tot ce vrei. Despre ce cenzură vorbim?

Ce să vezi

Muzeul Tezaurului, neapărat, cu toate bijuteriile dinastiilor regale persane adunate la un loc. Se spune că valoarea adunată a tuturor acelor comori e suficientă să cumpere Statele Unite.

Turnul Milad, recent deschis turismului, unul dintre cele mai înalte turnuri de televiziune din lume. O bijuterie de arhitectură.

Am fost la un târg de carte în Teheran, o întindere de câteva hectare unde expuneau toate editurile din lume, din America până în China. Dacă voiai să afli disponiblitatea unui titlu, te aliniai frumos la chioşcul pentru fete şi întrebai. Dacă erai bărbat, te duceai la băieţi. Nici măcar preocupările intelectuale nu permit proximitatea fizică. Dacă nu eşti rudă cu un bărbat, e bine să stai deoparte, şi nu se permite strângerea de mână amicală atunci când faci cunoştinţă cu cineva. Este o gafă mai mult decât de protocol. E bine să cunoşti acest protocolul înainte de a ajunge în această ţară. Eu am făcut gafa, dar Seyed, ghidul nostru, mi-a răspuns la strângerea de mână. Însă sunt reguli destul de rigide, şi cred că a fost o excepţie.

Iranienii citesc mult şi am fost oprită de vreo câteva ori al târg să mă întrebe de unde vin. Când au aflat că din România, refrenul a fost (evindent) "Hagi" bonus "Eminescu". Nu e rău. Câţi dintre români l-au citit pe Sadegh Hedayat? Care e foarte cool, apropo, cu nihilismul său …antecioranian. În plus, oamenii de pe stradă vorbesc o engleză decentă, cu care te agaţă ca să afle de unde vii. Sunt sociabili până la Dumnezeu, nu o dată copiii de şcoală au tăbărât pe câte un român din grup şi nu s-au lăsat până nu au făcut toţi câte o poză individuală cu personajul exotic. Pentru că iranienilor le place să se pozeze. Fiecare grup de mai mult de două persoane are un aparat de fotografiat de care abuzează. E o formă simplă şi simpatică de divertisment, la fel de simpatică precum ideea iranienilor despre picnic: "la marginea drumului", literalmente. Poate că i-au citit pe fraţii Strugatki, poate nu, cert e că poţi vedea uneori zeci de corturi puse în parc, uneori în parcări cu un petic de verdeaţă, sau aproape pe trotuar, unde oamenii "ies la aer". Pe stânga şi pe dreapta drumului deşertic dintre Esfahan şi Teheran era la fel: maşina cu portierele deschise, un preş, o sticlă de ceva fructat, şi în faţă perspectiva unui munte golaş, cam fără variaţie peisagistică, dar bună dispoziţie şi socializare. Am prins şi o aniversare într-un parc superb din Teheran, cu tort, lumânări şi "Happy Birthday" pe o bancă.

Faire son cinema

Dacă eşti cinefil, nu poţi ignora Iranul. Chiar dacă are aerul închis din documentarul "This is not a film" de Mojtaba Mirtahmasb, - povestea autobiografică a unui regizor care-şi aşteaptă verdictul (film proiectat şi la Bucureşti acum câteva săptămâni, la Festivalul Filmului Documentar), - cinema-ul iranian e unul dintre cele mai productive şi mai bune din zonă. Cenzura religioasă e în formă, cu toate acestea filmele iraniene ajung în planul întâi al atenţiei publice nu datorită unui mesaj politic, ci esteticii intrinseci.

Abbas Kiarostami, regizorul filmului "Copie Conforme", pentru care Juliette Binoche a luat Palme d'Or în 2010, a fost calificat de către Martin Scorsese drept "cel mai înalt nivel al cinematografiei". Dar poate cel mai celebru produs cinematografic al acestei ţări este Golshifteh Farahani, actriţa ingenuă din "Body of Lies" (2008), care azi nu se mai poate întoarce în Iran datorită rochiei purtate la Oscar. Prea scurtă… Golshifteh Farahani apare şi în superba peliculă "Poulet au prunes", de Marjane Satrapi (de văzut neapărat, a fost şi la noi la Festivalul Filmului Francez).

Apropo, puiul cu prune e senzaţional. Nu sunt amatoare de kebap (opţiunea principală pe acolo) dar "poulet au prunes" e… aşa…

În general, în Iran se mănâncă multă carne de oaie, pui, ocazional peşte, dar nu e prea grozav. Un delicios kebap Bakhtiari (după numele ultimilor păstori care mai practică în Iran transhumanţa) e de neratat. Dulciurile sunt un pic …prea dulci pentru gustul unui european, însă merită încercată "gaz", halviţa specifică Esfahanului. Vin de Shiraz nu se mai găseşte în Shiraz, dar berea cu gust de zmeură suplineşte acceptabil absenţa alcoolului…

Pentru că în Iran nu te duci ca să mănânci şi să bei. Nici măcar ca să te odihneşti.

Iran, corespondenţă pentru gândul de Iuliana Alexa

Fotografii de Cristina Nichitus

Citește și: