Gandul.info
Marian SULTĂNOIU
2622 vizualizări 30 oct 2018

Am ajuns la Vrâncioaia între două cutremure. De fapt, trei: unul peste noapte, altul înainte de prânz şi al treilea, după ce plecasem spre Focşani, în lăsatul serii.

M-am dus să văd ce spun oamenii, dacă li s-au mai întâmplat atâtea cutremure, unul după altul, cum le suportă nervii, casele, satul. Dacă se roagă la Dumnezeu să-i cruţe, cum stau cu depresiile şi - mai ales - cum e să trăieşti, zilnic, moţ în ”vârful” cutremurului, în epicentru, să simţi undele că te gâdilă la tălpi.

Care cutremur?! îmi răspunde, întrebându-mă, un bărbat de vreo 70 de ani, după ce m-a însoţit cu privirea ţintă, ca să vadă dacă nu cumva sunt ăla cu pensia.

- Păi, zice la radio că a mai fost un cutremur, azi noapte, zic.

- E, azi noapte! Acu’ a fost, când ai venit mata. Te-ai întâlnit cu el pe drum! îmi spune omul, cu sprâncenele coborâte spre albul ochilor, fără să zâmbească. Scuipă o sămânţă într-o parte şi îşi întoarce, iar, privirea în josul drumului, de unde aşteaptă să-i vină norocul.

- Dar cum e? Cum simţiţi aici, când e cutremur?! insist eu.

Omul întoarce capul, încet, fără grabă, şi mă priveşte iar, printre sprâncene, infinit de calm. ”Care cutremur?!”.

Pe ăsta nu-l simţirăm...

O stradă mai sus, câţiva bătrâni vorbesc în faţa porţii. Mă gândesc că discută despre cutremur, cum se face la noi, acasă, în faţă scării, după eveniment, când se dezbate seismul de ieri, de alaltăieri, de toată săptămâna, luna şi tot anul. Despre cutremurele care s-au înmulţit şi despre care unii spun că sunt bune, ”mai eliberează energia”, iar alţii, că e de rău, ”că asta înseamnă că se tot rupe pe dedesubt şi se face gaură pe sub placă”; ”Lasă Mimi, că nici Dumnezeu nu doarme, nu vezi ce-ai dracu` ne-am făcut?!”.

Opresc şi oamenii mă privesc curios, direct.

- O fi fost cutremur? întreb, mai precaut, mai evaziv.

- O fi fost, bre. Acu’, nu vezi, zice mereu că e...

- Dar dumneavoastră nu simţit cutremurele astea? spun încurcat.

Oamenii ridică din umeri, dau scurt din cap şi răspund sec: ”Nu, bre, acu’ nu-l simţirăm.”

Ei, dacă nu, nu. Mă interesez pe unde ar fi observatorul seismologic, măcar să discut ştiinţific, cu specialiştii. Să-mi spună ei ce se-ntâmplă, să-mi arate aparate, să-mi prezinte acul, cum tremură la undă, ca la Teleenciclopedia; ca la Discovery, mă rog.

- Vezi mata acolo, unde e maşina aia oprită? E, acolo e. Unde lucrează oamenii la papuc.

Coordonatele papucului roşu

La sediul Observatorului Seismologic ”Dr.Cornelius Radu”, nu e nimeni. Citesc pe o placă de marmură că ne aflăm la 45° 52' latitudine, 26° 44' longitudine şi 472 de metri altitudine.

Exact locul în care lucrează doi bărbaţi la un papuc roşu. Unul e tăvălit pe asfalt, jumătate sub caroserie; celălalt pendulează în plan vertical, pe căteva frecvenţe, cu mânile în buzunar. Pare să fie concentrat pe interior.

- Bună ziua, zic.

- Aşa... zice verticalul.

- Da!! strigă şi orizontalul de dedesubt.

- Ce faceţi?!, dau să încropesc un dialog.

- Îm... spune primul, cu aerul că-l interesez la maxim.

- Uite, maşin-asta, zice şi cel de-al doilea, înfundat.

- Ştiţi unde sunt băieţii de la seismologie?! întreb aşa, cam între axe.

Verticalul dă din cap şi bagă amplitudine în mişcare din cauza efortului. Mă retrag un pas, să nu ne complicăm, prind momentul şi întreb:

- Cum staţi cu cutremurele?

Omul mă priveşte fără sfială, drept în frunte. Scoate mâna din buzunar şi o ”baleiază” cu degetele răşchirate în sensul că ”aşa şi aşa”, dar ”nu cine ştie ce”. Cel de jos dă din picior, nu ştiu dacă de muncă sau în ceea ce mă priveşte. Şi atunci aud în spatele meu o voce limpede:

- Noi nu prea le simţim. Acuma, nici prea mari nu sunt, ne-am obişnuit. Da’, cu ce treabă pe la noi?!

observatorul seismologic

”Eu le-am zis: pocăiţi-vă, măi!”

Un bărbat, până în 60, cu părul şi barba albe, brăzdate de câteva fire negre, nu foarte-nalt, dar sprinten, mă priveşte zâmbind.

- Fac un reportaj despre cum se împacă oamenii cu pericolul iminent. Cum trăiesc, aici, în cârca morţii.

- Aaa, de la presă... zice omul meu, cu o intenţie de zâmbet. „Eu sunt părintele Dănilă, din Vrâncioaia,” şi îmi întinde mâna. Îl întreb cum îi trăiesc enoriaşii, dacă sunt tensionaţi, speriaţi...

- Păi, nu ne vezi?! Părem speriaţi? Lumea trăieşte, ce să facă, îşi vede de treabă.

- Dar la biserică, duminica sau când vin ei, nu se plâng, nu se roagă, cu atâtea cutremure? Dumneavoastră ce le spuneţi?

- Cutremure au fost mereu. Poate ceva mai dese, e drept, în perioada asta, dar nu prea le băgăm în seamă, chiar dacă mai găsim tencuială căzută”. Apoi adaugă râzând: ”Eu le mai spun: pocăiţi-vă, măi, că nu se ştie ce-o fi mâine... Da’ nu prea-i necăjesc”, zice, şi mă ia de mână. ”Ăştilalţi spun ca diavolul: nu, nu e sfârşitu’ chiar acuma, mai făceţi-vă de cap!”.

Îl întreb de seismologi şi îmi spune că, momentan, nu sunt. Unul e cu treabă de serviciu, la Focşani, iar celălat, şeful, abia a ieşit din schimb. ”Dar aici doar se face o centralizare. Nu-i spectaculos. Interesant e sus, în munte, la centrul de la Ploştina. Acolo trebuie să mergi!”.

Îl întreb dacă e departe.

- Vreo şase-şapte kilometri, îmi spune, apoi se uită la mine, la maşină şi dă un telefon. Şeful de la ”seismologie” îi e cumătru; în consecinţă, îl întreabă dacă e cineva ”sus”, îl roagă să-i spună că ”venim”, că e cu ”cineva de la presă” şi ”vrea să vadă aparatele”.

- Zice că, după cutremurul următor, nu ştie dacă mai găseşte pe cineva... spune iar, râzând. Îşi pune mobilul în buzunar şi mă priveşte o clipă, tot mucalit. ”Hai că te duc eu. Dacă te las singur, nici n-ajungi, nici nu te mai întorci azi...”

Părintele Dănilă din Vrâncioaia

O cursă pe cinste

Părintele îmi aminteşte de cursa nebună a călugăriţelor, dintr-un film cu Louis de Funès. Ia curbele scurt, în rampe spectaculoase, face loc căruţelor ”cu căzături”, forţând buza văii, împrăştie pietrişul de sub roţi plecând în trombă. Se mai interesează, pe geam, de copiii unuia, de mâna ruptă a altuia, de nişte oi, de nişte peşte, de un gard la o curte. Nimic despre cutremure. Îmi povesteşte, mereu, cu ochii în patru.

”Urcăm spre satul Muncei, care ţine de Vrâncioaia. Oamenii au venit aici din Spineşti, aşezare ctitorită - zice legenda - de Spirea, unul dintre feciorii Vrâncioaiei. Ştefan cel Mare a înzestrat-o cu de toate: munte, pădure şi păşune. În acte, abia în 1939 i-a zis Vrâncioaia, când istoricul Giurescu şi cu Neculai Jechianu, senatorul nostru de plasă, s-au gândit că-i mai de folos un nume bun, decât altele. Şi aşa i-a zis: din Văsâi, Vrâncioaia”.

Îmi mai spune că Ploştina, unde mă duce ca gândul, ca să vedem observatorul, e mai sus, sub munte, iar oamenii s-au tras acolo din Hăulişca şi Păuleşti, iar comuna lui s-a strâns în şase sate: Vrâncioaia, Muncei, Ploştina, Spineşti, Bodeşti şi Poiana.

Caută cu ochii prin curţile goale ale oamenilor, oftează şi îmi spune necăjit, că a mai rămas o mână de oameni. ”Până-n revoluţie, aveam câte 30-40 de botezuri pe an şi cununii la fel. Fireşte că mai şi înmormântam. Acuma, o cununie, un botez şi vreo 20-25 de-nmormântări... Mai e puţin şi îi cărăm pe toţi. Că nici ăia plecaţi în lume nu se mai întorc. Păcat de loc, rămâne pământul nemuncit...”

Din maşina preotului Dănilă

Observatorul de la Ploştina

Observatorul arată bine. Casă frumoasă, curată şi cochetă; o curte bine pusă la punct, cu alei, brazi şi sumedenie de senzori. Înăuntru, PC-uri, monitoare, leduri, ”dulapuri” cu zeci de circuite.

Observator seismologic Ploştina

”Aici urmărim datele care ne parvin online sau prin fibră optică din cele şapte locaţii, instalate într-un perimetru de vreo doi kilometri. Primim date de la senzori de adâncime, de suprafaţă, de la seismometru; dar şi de la anumiţi precursori, de exemplu senzori de infrasunete şi senzori magnetici. Mai avem o antenă de GPS şi un sistem de monitorizare a câmpului electric atmosferic. Ceea ce vedeţi este o primă colectare a datelor, care pleacă, în timp real, spre Bucureşti pentru a fi analizate la Institut. Sistemul nostru e unul de receptare şi monitorizare”, îmi explică specialistul observatorului.

Observator seismologic Ploştina

Viaţă de părinte

Pe drum, la întoarcere, pe drumul deja îmblânzit, părintele îmi spune povestea lui. Are trei fete mari, căsătorite cu trei preoţi. ”Unul în comuna Merea, altul la Iacobeni, lângă Vatra Dornei şi al treilea la studii, în Belgia”. Pe lângă fete, mai are şi cinci băieţi, înfiaţi de la Direcţia de Ocrotire a Copilului. Cel mai mic, de 13 ani, e la şcoală, în Vrâncioaia; al doilea, la liceu, în Focşani. ”De acolo o să-l duc la Neamţ, lângă frate-său. Acela e în anul patru, la seminar, la artă sacră - pictură şi restaurare,” spune. Ultimii doi sunt la facultate la Iaşi, tot la artă sacră - pictură şi conservare.

Are şi trei nepoţi, de la fete. ”Ce să facem, ne ţinem de tradiţie. Ne strângem acasă, la masă. E bine să ne vedem, să vină fiecare când vrea, să-mi umple casa. Nu ne-am americanizat, să ne cerem voie să ne vizităm...”, spune părintele iar. Apoi, tace un timp, cu ochii în apus. Îi sună telefonul, ca o bătaie de toacă, dar îl lasă în plata Domnului. ”Vezi, casele intră în pământ, se pierd, dar bisericile rămân. Asta de-o vezi, din lemn, e înălţată la 1720. Şi se mai ţine,” îmi arată părintele, Dumnezeirea, din goana maşinii.

Biserica de lemn Vrâncioaia

Între sfinte şi lumeşti

Apropo de lemn, părintele Dănilă are şi o făbricuţă de mobilă bisericească pe care mi-o prezintă ”de la a la z”. Dar numai după ce mi-a arătat biserica lui şi casa de oaspeţi, frumoasă ca o pensiune de oraş.

Întâi, mi-l prezintă pe unul dintre băieţii lui, care ne deschide poarta; continuă cu câinele Piţurcă - ”nu-i glumă, zău, aşa l-am botezat” - cu atelierele, cu opera. Face catapetesme, sculpturi, basoreliefuri, icoane şi cruci din lemn. ”Cât trăim, ne învârtim în jurul banului, aşa-i viaţa... Mai facem şi cu bani puţini, ba chiar şi fără bani - după buzunare.” Îmi spune că a învăţat meseria de la tatăl său, tâmplar vechi şi muncitor.

”Dar tot de la cioplitul cu briceag am început...”. Acum, are maşini scumpe, aparate sofisticate şi oameni la muncă.

Din lumina vie a Vrâncioaiei au mai rămas câteva becuri, aliniate la drum. S-a înserat, cutremur nu se simte, aşa c-o iau la vale, spre Focşani, după ce-i strâng mâna, cu prietenie, părintelui Ionel Dănilă din Vrâncioaia.

În urmă, se aud iar bătăi de toacă. Gândesc că-i vreo chemare la vecernie. ”Alo, da! Da, am fost. Acuma a plecat... I-o fi plăcut. Auzi, ia stai, da cu peştele-ăla ce-ai făcut? Aşa... Bine, măi, bine!”.

Atelier mobilă bisericească

 

Citește și: