Marian SULTĂNOIU
1247 vizualizări 14 feb 2019

Nu mă îndoiesc de faptul că, fiecare dintre noi a folosit, măcar o dată, expresia ”dialogul surzilor”. Şi s-ar putea broda mult pe temă. Adevărul este, însă, că, dincolo de plasticitatea imaginii, care sugerează lipsa de comunicare, de înţelegere interumană, faptul că nu ne mai interesează câtuşi de puţin problemele celuilalt - într-un cuvânt - că am suferit o mutaţie aproape completă într-o ”pitorească” alienare, care ne dezarticulează spiritual, sintagma în sine nu are nimic comun cu sugestia generată.

O să râdeţi, dar am învăţat - şi niciodată nu e prea târziu - că surzii comunică între ei mult mai corect, mai profund şi mai fidel decât reuşim/avem răbdarea să comunicăm noi, ”auzitorii”, astăzi, între noi. Şi i-am pus în ghilimele pe auzitori, întrucât de prea mult ori, ”cei în toate simţurile” nu se mai aud unii pe ceilalţi, deşi vociferează, vituperează, îşi urlă în faţă, cu spume, dar fără cauză, invective, deşertându-şi vorbele, ca pe un soi de ape reziduale (ce eufemism), unii în urechile celorlalţi.

Ca să înţeleg acut adevărul acesta, pe care îl ştiam, fără îndoială, dar pe care, la fel ca mulţi dintre semenii mei - cu atât de puţine excepţii - n-am mai avut timp să-l gândesc, a fost nevoie de o întâmplare care mi-a dat şansă de a-mi recăpăta puţin din bunul simţ pierdut.

La Nottara se joacă ”TRIBURI” - ”Codul bunelor BARIERE”   

Şansa s-a numit TRIBURI, un spectacol pus în scenă de tânărul regizor Vlad Cristache la Nottara, reprezentat miercuri, în avanpemieră. ”O familie este un micro-univers, cu propriile sale reguli, o lume în care vrei să te simţi în siguranţă. Dar uneori, această protecţie înseamnă, de fapt, izolare de exterior, o piedică în regăsirea identităţii”, stă scris în programul de sală.

”Mi-a venit ideea de a scrie TRIBURI după ce am văzut un documentar despre un cuplu de hipoacuzici. Urmau să aibă un copil şi îşi doreau ca acesta să fie şi el hipoacuzic. Mi-am dat seama că, de fapt, majoritatea oamenilor asta simt, fie că sunt hipoacuzici sau nu. Părinţii simt o mare bucurie să vadă că au transmis copiilor lor nu numai genele, ci şi un set de valori şi de credinţe. Chiar şi un limbaj specific. Familia este un trib. Un trib în care au loc conflicte, dar care este foarte loial”, ”explică” şi autoarea piesei, Nina Raine, în acelaşi program.

Un spectacol care, dincolo de toate bunele şi relele lui, avea să se condensează în întrebarea: este comunitatea surzilor una a handicapaţilor sau este vorba despre o minoritate cu toate atributele ei, de la comunicare/limba specifică, la un cod de stări, înţelegeri, deprinderi particulare, la o cultură identitară? - de altfel, o întrebare pe care şi-o pune, cu alte cuvinte, şi unul dintre personajele piesei.

Este corect ca, din varii  motive - psihologice, sociale, morale - tu, părinte cu toţi senzorii acasă, să-i interzici fiului/fiicei tale, ”înzestrat” cu un parametru mai puţin sau deloc funcţional, cum ar fi auzul, să se dezvolte în/să adere la mediul său social specific, pentru ca să nu suferi tu, conştientizând, mult mai intens, odată ce vei accepta realitatea cu toate consecinţele?!

Este mai bine acasă, în TRIB, acolo unde ai tăi te iubesc ca pe unul de-al lor, întreg din punct de vedere fizic, deşi tu înţelegi nu înţelegi tot mai intens, îţi vine mereu mai greu şi mai pe dos să fii de-al lor, cu totul, câtă vreme eşti altfel?

Sau este mai bine să te dezvolţi, să exişti, să iubeşti, să te exprimi într-un mediu în care toţi sunt la fel ca tine, sunt de-ai tăi, deşi nu sunt sânge din sângele tău, au preocupări şi exprimări pe care le poţi înţelege, pe care le accepţi, stări care devin suportabile în această comunitate, altfel insuportabile?

Aceasta este întrebarea, pusă în cel mai pur stil britanic. La fel de direct şi de acut, însă, ca şi în stilul nostru românesc, mai la-ndemână de (ne)înţeles.

Pentru că, dacă într-o lume civilizată, întrebarea îşi găseşte o rezolvare în educaţie, în psihologie, în adaptarea socială, în ultimă instanţă, în România momentului răspunsul stă, mai ales/mai întâi, în bunul simţ sau în lipsa acestuia, din portofoliul, în primul rând moral, al decidenţilor politici.

Scenă din spectacol

Rolul în ”spectacol” al parlamentarului Adriana Săftoiu

Printre invitaţii la avanpremieră, Adriana Săftoiu. ”Ei - cei de la teatru Nottara, n.a. - m-au sunat şi mi-au propus ca, la finalul spectacolului TRIBURI, să am o discuţie cu publicul, timp de 30 de minute, pe acest subiect, al limbajului semnelor. Îţi spun că, pentru mine, a fost o surpriză foarte plăcută. Cu atât mai mult cu cât n-am făcut eforturi deosebite, publice, ca să-mi fac cunoscute iniţiativele pe domeniu,” explică pentru Gândul, deputatul liberal.

De ce Adriana Săftoiu, invitat special? ”Întrucât, optând pentru Comisia de drepturile omului, am început să mă întâlnesc cu ONG-uri, cu oameni care activează în această zonă: persoane cu dizabilităţi motorii, cu dizabilităţi intelectuale, senzoriale şi aşa am descoperit problematica surzilor, pe cea a nevăzătorilor. Concret, aş vrea să conving anumite ministere să schimbe metodologia pentru aceşti oameni.

Surzii, de exemplu, se consideră o minoritate naţională, cu propria limbă, cu propria cultură, cu propriile tradiţii”.

Membră a Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, Săftoiu mai spune că, la această oră, în societatea românească există o mulţime de teme importante şi grave, care trec neobservate: ”De exemplu chiar acest limbaj al semnelor, care, în România, este cunoscut ca limbaj mimico-gestual. Atât. Doar că lucrurile nu sunt, deloc, atât de simple pe cât şi-ar dori cei care susţin că e vorba de o simplă traducere. Că nu-i aşa simplu, am înţeles şi eu după un an de zile, în care am stat de vorbă cu foarte mulţi surzi, cu asociaţii ale surzilor, am citit despre ce se-ntâmplă în alte ţări cu această comunitate şi cu limbajul semnelor.

Şi trebuie să recunosc că descopăr o altă lume care trăieşte, aici, lângă noi dar pe care o ignorăm, din neştiinţă. Pentru că limbajul semnelor (şi aici, în România) este o limbă de sine stătătoare, cu propria gramatică, cu propriul lexic, cu propria morfologie. Numai cine nu-şi pune această problemă nu înţelege despre ce vorbim. Dacă, de exemplu, un surd se duce la ANAF, ca să-şi plătească taxele, iar acolo are nelămuriri, fără un interpret nu se poate înţelege cu nimeni. Mulţi auzitori, inclusiv parlamentari, judecă aşa: ”Să scrie în limba română!” Total fals! Pentru că omul acela gândeşte în limbajul semnelor şi îşi traduce din limbajul semnelor în limba română. În limbajul semnelor nu există semne de legătură: nu există conjuncţii, prepoziţii, nu ai adverbe şi pronume relative. Astfel, odată scris în limba română, un astfel de text este foarte greu de descifrat. Un surd n-a auzit cum sună limba română. Nu poţi să spui că el gândeşte în limba română, el gândeşte în limbajul semnelor”, explică Adriana Săftoiu.

Parlamentarul atrage atenţia că este necesar să mai remarcăm un fapt extrem de important: ”Aproape în toată Uniunea Europeană - evident, şi la nivel mondial - limbajul semnelor e recunoscut ca limbă oficială a surzilor - limbajul semnelor scoţiene, limbajul semnelor franceze - şi, prin lege, are statut oficial. Sunt chiar şi patru ţări care recunosc, prin constituţie, limbajul semnelor ca limbă oficială a persoanelor surde: Ungaria, Austria, Portugalia şi Finlanda, mi se pare. De ce? La ce e necesar? Păi, eu spun că e foarte necesar, pentru că în momentul în care le recunoşti acest limbaj, ca limbă oficială şi nu ca instrument de sprijin - întrucât în momentul de faţă se vorbeşte despre limbajul mimico-gestual ca instrument de sprijin - atunci statul respectiv va avea grijă să aibă interpreţi, în momentul în care au de-a face cu o persoană surdă”.

Acum, susţine Săftoiu, dacă o astfel de persoană vrea să vorbească cu un auzitor, chiar şi în Parlament, ghinion: va trebui să-şi aducă propriul interpret, întrucât statul nu are obligaţia să-i pună unul la dispoziţie. Iar interpreţii costă, în afară faptului că mai sunt şi foarte puţini. ”Din momentul în care o să li se recunoască limba lor, ca fiind una oficială, maternă, să spun aşa, vor avea acces mult mai uşor la instituţiile statului, iar acestea le vor arăta respect. Tot aşa cum au obligaţia, acum, să construiască rampe pentru persoanele cu dizabilităţi motorii. Ca să nu-ţi mai spun ce probleme au tinerii surzi care trebuie să-şi dea examenul de capacitate. O astfel de persoană învaţă în limbajul semnelor. Examenul îl susţine în limba română. De acolo vor lipsi conjuncţii, prepoziţii şi altele. Lucrarea lui este corectată de un profesor auzitor, care nu ştie că elevul care a scris lucrarea e surd şi care îi va da o notă foarte mică. Atât de mică, încât promovabilitatea surzilor tineri este de sub un procent.

E nevoie de legi

Înţelegând toate aceste probleme - în cazul de faţă, ale surzilor din România - Adriana Săftoiu lucrează la o lege prin care propune ca limbajul semnelor să fie recunoscut ca limbaj oficial al persoanelor surde.

”Atare lege îi va aşeza pe aceşti oameni pe un alt traseu - începând de la şcoală, până la relaţiile lor instituţionale. O legea necesară pe care am discutat-o cu multă lume din domeniu, inclusiv în comunitatea surzilor. Cred, totuşi, că va avea un traseu greoi. Va fi dificil să conving un anume fel de oameni, despre importanţa unei astfel de legi care - ce să vezi? - există peste tot, în lume”, afirmă Săftoiu

Deputatul liberal anunţă că mai are o iniţiativă legislativă pe temă, privind impunerea unui semn de circulaţie, dedicat şoferilor cu probleme de auz, pe care intenţionează să o depună săptămâna viitoare în Parlament.

De ce TRIBURI?

Şi acum, odată înţeles rolul Adrianei Săftoiu, să ne întoarcem la spectacol, ca să aflăm şi părerea directoarei Teatrului Nottara, Marinela Ţepuş.

- În consecinţă, de ce acest spectacol?

Pentru că acest spectacol vrea să atragă atenţia. Istoria programului intitulat ”Teatrul şi societatea” îşi are obârşia în anul 2015, odată cu promulgarea Legii 282, post-Colectiv. Teatrul Nottara, vreme de 10 luni, a fost nevoit să părăsească sediul - de fapt scena, întrucât birourile au rămas aici. În aceste 10 luni, poate că am beneficiat de cea mai mare simpatie, atât din partea presei - a tuturor televiziunilor, a tuturor agenţiilor de ştiri, a blogurilor, a ziarelor, câte mai sunt, a publicaţiilor de tot felul - cât şi a politicienilor, din toate partidele. Aşa s-a făcut că, în doar 10 luni, ne-am întors.

A fost un semn de normalitate, acolo unde credeam că anormalul ia locul normalului. Am văzut atunci - şi cred că se poate şi în continuare - că teatrul poate fi un aliat chiar şi pentru politicieni. Sigur, nu propagandistic, ca în vremea comuniştilor. Am văzut, de asemenea, că politicienii pot face şi legi pentru oameni şi nu împotriva lor. Sau că încearcă să ajute. Şi cazuri, după cum vedeţi, există.

Am avut, de atunci, teme/discuţii în domeniul imobilelor care au nevoie de consolidare, pentru că asta ne interesa la vremea respectivă. Apoi am avut teme precum criza adolescenţei, criza pubertăţii, aceasta constituind, iarăşi, o tară a societăţii, probleme care ne fac să nu mai ştim cum să ne creştem copiii, invadaţi de telefoane, de calculatoare - atâtea şi atâtea lucruri cu care noi, părinţii şi bunicii, nu suntem obişnuiţi.

Adriana Săfoiu şi Marinela Ţepuş, despre spectacol

Spectacolul l-am pus la propunerea regizorului Vlad Cristache. Ne-am gândit că da, e un segment. O limbă a minorităţilor, până la urmă, e un segment care trebuie să fie în sufletul nostru, pentru că ei sunt oameni ca noi, pe care, poate că îi privim uneori ciudat - eu am întâlnit, deseori, oameni frumoşi, tineri, care vorbeau într-un fel special şi m-au făcut să mă întreb cum este.

Spectacolul are emoţia care să ne unească, să ne apropie, să ne facă să-i observăm şi să-i integrăm, să-i socotim ca şi pe noi - poate mai speciali - şi să-i tratăm ca atare.

Spectacolul este despre o familie care vrea să-şi crească copiii foarte liberi, deşi se dovedeşte că nu e chiar cea mai bună formă de educaţie. În acest context, refuză să-l apropie pe copilul lor surd de comunitatea specifică, în cadrul căreia poate că s-ar simţi mai bine. Şi totuşi, tânărul îşi găseşte, singur, calea către forma de limbaj pe care să o înţeleagă cel mai bine.

Sper să fim din nou de folos prin teatru şi vreau să cred că va fi aliata noastră, o invitată specială, Adriana Săftoiu, aflată aici, în această seară. Doamna Săftoiu doreşte să iniţieze o lege, care să introducă limbajul semnelor printre limbile acceptate şi sper să dăm şi noi o mână de ajutor. Adică atât cât poate face teatrul - şi poate să facă mult, artiştii, deşi puţini, fiind foarte vizibili. Dacă ne vom da mâna, cred că vom reuşi să facem un lucru frumos şi bun şi normal, într-o ţară normală, într-o Europă e care ne-o dorim normală, într-un secol XXI, bântuit de atâtea rele.

Final cu aplauze

Ştiţi cum aplaudă aceşti oameni, oamenii cu deficienţe de auz? Adică ”surzii”aceştia care îşi aud sufletul în toată profunzimea lui? Îşi flutură mâinile ridicate în aer. O furtună de mâini ridicate în aer, câteva sunete guturale de satisfacţie, câteva rânduri de aplauze, cu ”sonor” şi iar furtuna aceea tăcută de mâini fluturate în aer.

Pentru actori, pentru regizor, pentru directoare, pentru invitata specială, care vrea cu tot dinadinsul să facă legi pentru a fi respectaţi, dacă respectul se impune doar cu legea şi, deopotrivă, pentru interpretă, care face legătura între sufletele noastre şi ale lor. Sublim, câtă muzică de suflet ţâşneşte prin degetele lor răsfirate către tavanele înalte ale teatrelor fără glas.

Deşi acest spectacol a avut şi glas, şi subtitrare pentru surzi, şi subtitrare/”traducere” a limbajului semnelor pentru ”surzii” de noi, ceştilalţi şi umor şi condimente de limbaj, şi sensibilitate şi mai ales, mesajul acela îngrozitor de profund: suntem aici, chiar dacă vă faceţi că nu ne auziţi!

Sau, cum ar suna replica răvăşitoare a Sylviei: ”Nu mi-a spus nimeni că surzenia este atât de zgomotoasă (pe dinăuntru), în timp ce afară e atâta linişte…”

Final cu aplauze

 

Citește și: