Marian SULTĂNOIU
9776 vizualizări 18 oct 2013

Pe lumină, Pungeştiul este un curcubeu. Pe de o parte, pădurea explodată într-un milion de nuanţe calde, de la galbenul pai, de catifea, la roşul aprins, dens. Pe de alta, casele, multe trecute binişor de a treia tinereţe, s-au sulemenit cu aer tineresc, decupând contraste ferme între pastelul străveziu al peretelui şi concentraţia adâncă, uleioasă, a tocăriei. După noaptea trecută, în care oamenii comunei au îndurat frigul şi umezeala nopţii, adunaţi lângă focuri, atenţi la mişcările Chevron, ziua de joi nu a fost nici ea prea liniştită.

Dar nu de tabloul general al acesteia vreau să scriu, ci despre câţiva oameni din împrejurimile Pungeştiului. Despre oameni şi şoareci.

Oamenii. Tomozei

Aproape de intrarea în Săliştea, un preot îmi face semn să opresc. Frânez instinctiv, aruncându-mi în cap toată dezordinea de pe banchete. Îi ghicesc zâmbetul pe sub barba lungă, albă, şi îl invit lângă mine.

„Dumnezeu mi te-a adus. A vrut să ne întâlnim. Aşa a vrut el...” spune într-un fel de mulţumire. „Dacă el a vrut, nu ne putem opune Lui”, îi răspund în ton. Se întoarce, cu totul, către mine, rezemându-şi spatele de portieră. Mă priveşte adânc, câteva secunde. Îi întorc privirea, în aceeaşi tăcere calmă. Îmi dau seama că pe chipul lui nu e zâmbet; e lumină, o lumină fără nicio legătură cu noi, cu satul colorat, cu griurile văzduhului. E o lumină, pur şi simplu.

„Eu sunt preotul Tomozei”, zice, cu lumina lui firească. „Dumneata?!” Îi spun cine sunt, cum mă numesc, ce caut în zonă. Se întoarce cu faţa la drum, şi se închină larg, spunându-şi înlăuntrul lui ceva. Poate o rugă pentru mine, pentru noi, o mulţumire lui Dumnezeu, cine ştie? Face o pauză şi mă priveşte iar. „Cum spui că te numeşti?”. Îi spun din nou. Şi iar simt lumina aceea, ca o boare de zâmbet. „Cred că eşti român?!”. „Oricum ar fi, sunt botezat ortodox, crescut de o bunică, învăţată la şcoala de maici. Român, da”. Şi iar se închină larg, peste crucea mare – aur şi safir, pe care o poartă pe piept.

„Poate te întrebi ce caut aici, la anii mei, în locul ăsta unde Satana îi asmute pe oameni, unii împotriva altora. Ai fi crezut că se mai poate întâmpla ca nişte oameni tineri să lovească cu atâta ură în părinţii lor?! În copiii lor?! Asta au făcut jandarmii, au lovit – în bătrâni, în copii. De ce?!”

Simt că nu aşteaptă răspuns. Tace iar, cu mâinile împreunate, adunate în poală, şi îi ascult tăcerea. „Vin pentru că oamenii ăştia au nevoie de mine. N-am fost numai eu. Am fost cinci-şase preoţi. De la toate bisericile comunei. Acuma, eu nu mai slujesc, de cinci ani. Sunt la pensie. Dar am simţit că trebuie să fiu aici, mai ales noaptea” spune, şi tace iar.

Îl descos mirean şi ziaristic despre viaţa lui. Are trei copii – două fete şi un băiat, la casele lor. Primul preot din familie a fost străbunicul lui. „A slujit aici, acum o sută de ani”. Apoi au venit cei tineri. Un şir lung de preoţi, ca o rugăciune continuă. A făcut seminarul teologic la Mănăstirea Neamţ, o parte, apoi la Caransebeş. A slujit în Harghita şi Covasna, apoi în Dragomireşti, a constrit o biserică la Podul Turcului.

„Pe urmă, m-am întors aici, ca să fiu aproape de mama mea. Anul viitor, în februarie, în mila lui Dumnezeu, împlineşte 99 de ani”. Şi se roagă iar, în gând, pentru maica lui. „Fără Dumnezeu, nu ajungem la liman. Şi prea mulţi L-au vândut”. Mai stă o clipă, îmi întinde mâna, mă binecuvântează şi coboară. „Or să se bucure tare, acum când m-or vedea”, spune privind către protestatari. „Mergi cu Dumnezeu!”. Simt în strângerea mânii lui fermitate şi blândeţe. „Mulţumesc, Părinte!”.

Oamenii. Lazurcă

La primărie, în Pungeşti, e oarecare agitaţie. Pe la ora două după prânz se adună consilierii, într-o şedinţă „de îndată”, sau cam aşa ceva, ca să voteze împotriva explorării şi exploatării gazelor de şist de către Chevron şi oricine altcineva.

Odată şedinţa începută, în timp ce consilierii îşi argumentează decizia – votul celor 12 consileri prezenţi, din cei 13 aleşi, fiind ferm împotriva exploatării, chiar dacă vorbim de cea de-a treia strigare; trecutul recent dovedeşte, dacă mai era cazul, că numai boul e consecvent: prima oară, au votat împotrivă, ca azi; a doua, pentru, ca prefectul, care i-a ameninţat că dacă nu renunţă la refuz, îi bagă în contencios –intervine, peste rând, un bărbat înalt, slab, osos chiar, cu păr negru, cârlionţat. „Eu vreau să ştiu, în primul rând, al cui e terenul pe care îşi pune sonda americanu’!”.

Pauză. Rumoare. „Aşteaptă şi mata, întâi să-şi spună toţi consilierii ce-au de spus, şi vorbeşti pe urmă”, îl îndeamnă secretarul general al primăriei, şi trece mai departe. Omul mai încearcă de vreo două ori, în cele din urmă răspunzându-şi singur întrebării şi fluturând copia unui document peste capetele asistenţei. „Terenul e al primarului. Poftim că am făcut o copie după act. Poftim!”

Îl abordez după şedinţă, cerându-i mai multe amănunte. „Mă grăbesc să mă duc la ai mei, la protest” zice.

Mă ofer să-l duc cu maşina şi, pe drum, vorbim. „Mă bag şi eu. Vorbesc pentru că mi-e necaz. Dacă munceşti cinstit, eşti un prost. M-am săturat!”. Îşi freacă mâinie tremurânde de frig sau de nervi.

O emoţie, o lacrimă, îi sugrumă povestea şi tace des. Ion Lazurcă are 52 de ani; de 30 de ani s-a întors în comună, la Siliştea. Are patru copii, două fete şi doi băieţi. „Băieţii au rămas cu mine, aici, în sat. Au casele lor. Trăim din agricultură, dacă se poate spune. Trăim, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu. Dar îţi pare rău când vezi că nu eşti respectat pentru munca ta. Tot de sus te iau, orice ai face. Ei, nişte hoţi. Poftim, primaru’. Cu ce drept a luat pământul ăsta, hectarele astea. Noi l-am ales în 2004, iar el, în 2005, l-a cumpărat. Şi acuma, unde e?! A fugit, s-a ascuns”.

Îşi şterge faţa cu dosul palmei. Nici el, nici femeia lui, nici copiii n-au alt serviciu. Dumnezeul lor e munca, zi şi noapte. Şi, cu toate astea, în Pungeşti, ca peste tot în România, nu cinstea, ci tupeul, învârteala, parvenirea sunt cele care cer şi capătă respect.

Şoarecii. Vlasa

„Primarul e un şobolan”, spun oamenii. Mai spun că e mână în mână cu prefectul şi cu preşedintele CJ, şi că l-a plimbat Chevron în Polonia, „ca să-l convingă de binefacerile exploatării gazelor de şist”. „S-a întors convins” spun ei.

De când a început răscoala, de luni, s-a băgat în pământ. Unii spun că e în concediu de odihnă, alţii că e „pe caz de boală”; câţiva că ar fi, iar, plecat în Polonia, cu un primar dintr-o comună vecină. Cert este că are mobilul închis, poarta casei închisă, acaretruile închise, deşi viceprimarul spune că-i „prin sat” şi că „a mai vorbit cu el la telefon”.

„L-am ales ca să ne reprezinte. Să ne apere. El şi cu partidul lui, la guvernare, au făcut numai promisiuni. Unde e, domnule, unde s-a băgat, că nimeni nu-l mai vede de câteva zile?! De ce fuge de noi, dacă se ştie curat?” se revoltă sătenii.

Mă uit pe copia „Titlului de Proprietate” primită de la Ion Lazurcă. Acolo scrie că „Vlasa C. Mircia a primit de la comunitate două hectare de pământ prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform prevederilor Legii 18, în 2005”. „Exact pământul pe care vrea americanu’ să-şi pună sonda. Asta o fi, doar aşa, o întâmplare. Nu cred, omule”, spune iar, cu vocea tremurând, Lazurcă. Cineva îmi arată casa primarului. Două-trei rânduri de case, curăţele, într-o curte mare. Vizavi, peste stradă, moara. Tot a primarului, spun oamenii. În consecinţă, în ceea ce-l priveşte, trecerea lui prin primărie a lăsat urme importante prin în sat. Doar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, primarul e ca şi inexistent.

Şoarecii. Agitatorul

Aflu de la colegii din redacţie că aproape de ora patru, Chevron a comunicat faptul că-şi suspendă activitatea la Pungeşti. Pentru cât timp, nu se ştie. Consider că este o victorie, măcar şi de etapă, a protestatarilor rămaşi zile întregi în „zonă”. Le comunic informaţia consilierilor şi îi întreb care este părerea lor. Iniţial sunt surprinşi, aproape neîncrezători. Odată edificaţi îşi exprimă satisfacţia. „Considerăm că este o decizie importantă şi binevenită” spun ei.

Un singur individ, dubios şi încântat de propria-i persoană, se agită nejustificat făcându-mi poze la ieşirea din sala de consiliu, apoi din primărie. Mă abordează, incitându-i pe săteni. „Nu-i bine ce faceţi. Mi se pare că sunteţi PR-ul lui Chevron”. Îi înţeleg prea puţin logica defectă, şi-i întreb pe oameni ce părere au despre o atare victorie a fermităţii lor. Iniţial, oamenii tind să privească pozitiv decizia.
Individul continuă să abereze, interpretând mesajul ca pe unul de destructurare, iar pe mine ca pe un „spion infiltrat”. Lumea se agită, îmi reproşează, mă acuză, mă ameninţă. Pentru atmosferă şi culoare, un individ, „cocă” de beat, roteşte ameninţător pentru propriu-i cap, un topor, în mijlocul străzii. Cu siguranţă, nu eu eram generatorul mâniei sale, ci alcoolul, dar în deruta lui expansivă, orice devenea posibil.

Îl întreb pe „omul cu pozele” cine e şi care e rolul lui în poveste. „Nu contează!” spune curajos. „Întrebarea e cine sunteţi dumneavoastră”, şi zâmbeşte acru. Pare să aibă o legătură, oarecare, cu presa din Vaslui, după numărul maşinii, reporterul care îl informează şi o doamnă, cameraman, aflată în preajmă. Sau poate e doar un membru al vreunui ONG. Mă suprinde reaua voinţă de care dă dovadă şi lipsa elementară de profesionalism. Trag concluzia că, dincolo de puţinătatea gândurilor limpezi, este, cel mult, un agitator de duzină, care se hrăneşte, „spiritual”, incitând, pervers, oamenii.

Citește și: