6604 vizualizări 23 aug 2010

Era un chin pentru copii radioul familiei: îi trezea la ora cinci dimineaţa cu "Hora Unirii", îi culca mereu la aceeaşi oră cu "Noapte bună, copii!". Şi la final, din nou cu "Hai să dăm mână cu mână". Parcă erau în armată. Se întâmpla acum jumătate de secol.

"Îl văd şi acum, difuzorul avea o limbă în faţă, de unde se dădea mai încet şi mai tare", îşi aminteşte copilul de altădată, Mihai Gheorghe, acum om trecut de 60 de ani. De aici i s-o fi tras mania de a recondiţiona radiouri de epocă? Sau, poate, din ziua când a stricat aparatul de radio cu galenă al tatălui şi a trebuit să-l repare singur. A migălit mult la el, nu reuşea, a început să plângă şi aşa, cu lacrimile pe obraji, nu l-a lăsat din mână până nu l-a refăcut. S-ar fi gândit tatăl, atunci, că tocmai în ziua aia s-au mişcat în creierul fiului exact "rotiţele" acelea care l-au făcut, pe urmă, să-şi petreacă jumătate de viaţă recondiţionând aparate vechi de radio?

Acum, bucureşteanul Mihai Gheorghe are una dintre cele mai spectaculoase colecţii de epocă din România, zeci de exemplare de aparate care au făcut istorie. E adevărat, mai sunt şi alţii ca el, dar deosebirea este că el le-a donat pe toate muzeelor. Nu vinde în ruptul capului, deşi s-ar putea îmbogăţi, căci o asemenea bijuterie poate ajunge să coste mii de lei, pe puţin. Şi încă ceva: e aşa de încăpăţânat, încât a strâns numai piese fabricate în România.

Muzeul Radio România, de pildă, este pe de-a întregul creaţia sa. Aici l-am cunoscut acum câţiva ani, îngrijind aparatele ca pe pui. "Vedeţi piesele astea cu galenă? Merg şi acum. Ştiu, nu vă vine să credeţi", ne-a spus. Şi cum era să-l crezi, când te gândeai că la aşa ceva numai bunicii noştri mai ascultau, în tinereţe? Le-a scos din vitrină grijuliu, ai fi zis că e chirurg în sala de operaţie şi, când ne-a aşezat căştile pe urechi, am fi putut să jurăm că-i scânteiau ochii. Nu mai ştim exact ce anume am ascultat atunci, dar un lucru am reţinut, până în ziua de astăzi: sunetul răsuna impecabil.
Radiouri româneşti fabricate pe bandă rulantă: unul la două minute

Mihai Gheorghe a lucrat ca tehnician la Electronica în anii ei buni (prin '70 - '80), când exportul era în floare. Producea aparate de radio şi televizoare, multe pentru Olanda, Franţa, Canada, SUA sau Germania. "Făceam de la încasetat şuruburi până la depanări, trebuia să visez fiecare aparat. Existau aparate de radio făcute numai şi numai pentru export, cum erau cele Eurocord, pentru Spania, de exemplu. Am lucrat eu însumi la ele, s-au făcut în '76 şi nu s-au vândut în România niciodată", îşi aminteşte el. Şi mai erau celebrele televizoare Venus, Olimp, Modern, Olt, Napoca, Cerna, Diamant sau Diana, cu care au crescut generaţii întregi.

Erau aşa de rezistente, că suportau bine să le pocneşti în cap, atunci când "se vedea cu purici". Mii de oameni lucrau într-un singur schimb; o dată la două minute ieşea un radio nou. Electronica se trăgea din reprezentanţa Philips, aşezată în România pe vremea când Bucureştiul era "micul Paris". După naţionalizare au transformat-o în Fabrica Radio Popular şi, mai târziu, în Uzinele Electronica. Acum, sunt puţini cei care ştiu că într-o vreme am avut şi Philips în ţară.

"Din anii '80 am început să caut aparate vechi pentru a asculta Europa Liberă. Ştiam de la tata că cele mai bune erau Philips. Într-o zi, un coleg m-a rugat să-i repar şi lui televizorul. La sfârşit mi-a spus: Am un aparat de radio vechi. Poate te interesează. Era din anul 1942. Acela a fost primul aparat de radio din viitoarea mea colecţie. Nu mi-a plăcut, am căutat altul, apoi altul şi iar altul, până când, într-o bună zi, m-am trezit colecţionar adevărat. Aveam Philips, Telefunken, Ingelen, AEG şi altele, zece, cu totul. Le ţineam pe toate ascunse, n-aveam voie cu ele căci puteam fi considerat un posibil spion", spune el. Avea şi nas bun, că le detecta pe unde nu te aşteptai - ba aruncate prin vreun pod, ba pe la gunoi, ba uitate pe şifonierul vreunui bătrân...

Aparatul de radio pe care-l dădea Hitler nemţilor, să-i asculte discursurile

Recondiţionările le face pe masa de la bucătărie. Soţia îndrăzneşte să gătească numai când soţul îşi ia pauze de la lucru. "Cu atâtea aparate în jurul meu, acasă stăteam mai aşa, mai într-o parte. Soţia m-a tot răbdat că n-are încotro. Mi-a mai zis ea când şi când câte un «Fi-ţi-ar troacele ale naibii!», dar a învăţat că trebuie să mă suporte", spune colecţionarul. Unul dintre cele mai vechi aparate de radio pe care le are este unul popular din 1938, făcut în Germania:

"Este foarte micuţ, din ebonită, arată simplu, dar are o mecanică complicată. Era dat gratuit nemţilor, pentru a-i asculta discursurile lui Hitler. L-am găsit pe un tomberon în Drumul Taberei, în 1981".
Dintr-o cutie scoate un radio portabil îmbrăcat în husă maro, vechi de vreo 50 de ani, cam cât palma de mare. Ne spune: "Este printre primele aparate portabile, mi se ridică şi acum părul când îl văd. Este făcut din piese japoneze asamblate la noi în ţară. Ţin foarte mult la el. Cred că sunt bolnav".

Ce alte piese mai are: un Turist S - 605 T2 din 1960 ("original şi nou - nouţ", în traducere: poţi să asculţi şi acum ştirile la el), un Pescăruş din '72 făcut la Electronica, un Pionier făcut de Radio Popular în '52, un Primăvara din '61 şi un Romanţa din '58 (amândouă tot de la Electronica), un radio cu galenă probabil din '50 şi multe altele. Plus "marele" aparat Record S - 49 U, din anul 1949, primul aparat de radio cu adevărat românesc. Cu Balada din '57 a spart gura târgului la expoziţia de la Salonic, Grecia. "Grecilor nu le-a venit să creadă că un aparat atât de vechi şi fabricat în România funcţionează. Ei credeau că românii distrug, nu păstrează", spune el.

Cine a fost tatăl MP3-ului în România? "Domnul RIC", un puişor de aparat

La final, a aşezat pe masă o cutie mare: "Domnilor, ştiţi ce vreau să vă arăt eu acum? Părintele lui MP3, ăla de-l bagi în ureche. Sunt RIC-urile acelea mici cu cască şi baterie. Ultimele făcute la Electronica. Doamne, ce frumos merg astea! Încă au un sunet foarte curat, se aude extraordinar şi se pot prinde toate posturile străine din AM". Au fost făcute prin anii '80 nu doar pentru urechile românilor, dar şi pentru olandezi şi polonezi.
A făcut, până acum, peste 30 de expoziţii. Când cară aparatele dintr-un loc într-altul, le înfăşoară bine în folie luată de pe ambalajele cu paleţi de apă minerală şi cheamă o furgonetă. Sunt mari, mari?, întreabă, invariabil, şoferul.

"Cam... mari", se codeşte el. "Şi grele rău?". I se cam usucă gura: "Dom'le, cam grele!". Şi aşa e de fiecare dată. Acum, ar vrea să deschidă un mic muzeu numai cu radiouri vechi. Ce motivaţie are: "Păi şi expoziţiile, dacă eu nu le fac, nu ştie nimeni nimic de aparatele astea. Căci istoria se uită, de aceea ea trebuie reamintită". Zice că are mare încredere în creativitatea românilor, dar cu condiţia să ne schimbăm politicienii. "Românii pot să creeze mult; observ că avem tineri de mare valoare. Îmi cer scuze, poate că sunt puţin naţionalist, dar asta e situaţia. Am văzut că preşedintele ne cam în demna să plecăm din ţară. Ba să plece el! Că el nu e bun de ţara asta, nu noi!", spune.

În caietul de impresii de pe la expoziţii i-au scris şi puşti de 16 ani, şi oameni din Israel, Spania, Germania, Belgia, Franţa, Polonia şi Suedia. Iată ce idei i-au trezit vechile radiouri lui Danielle, în caietul de impresii: "Ţara asta trebuie iubită şi respectată, nu uitată de Dumnezeu".

Citește și: