29 vizualizări 10 feb 2008

„Nu găseşti la fiecare colţ un cascador. Bine, excepţie făcând România. Toată populaţia din România e cascadoare. Trăieşte în condiţii în care nici bananierii nu trăiesc, supravieţuieşte şi merge mai departe. E ceva de neînţeles pentru nimeni”.

Între cei 22 de milioane de amatori există şi vreo sută (gurile rele spun că buni sunt numai vreo 40) de cascadori profesionişti dintre care face parte şi Cristian Prisecaru, autorul cugetării de mai sus. Fiind cascador „bătăuş”, poate să se lupte cu orice obiect îi cade în mană, un scaun, o stinghie, o tastatură sau un monitor de calculator, aruncă cu cuţitul sau toporul la ţintă ca-n Ultimul Mohican, te ameţeşte cu flic-flac-uri, după care te pocneşte cu nunceagul în cap de nu te vezi.

Cu un amendament: „Ştiu cum să lupt pe film, că degeaba vine un mare bătăuş pe stradă şi la filmare îi trage actorului un mare pumn în gură. Atunci ne-am ars toţi, că s-a terminat producţia. La revedere. Eu sunt, cum spune rusul, trucator. Vând iluzia că m-am rupt, că am murit, că m-am nenorocit, că am îndoit maşina aia şi am făcut-o bucăţi, că m-am ars complet, că m-a călcat calul în picioare, că m-a lovit trenul”.

„Cine nu sare e fraier!”

Copil liber din generaţia cu cheia la gât, când era puşti, Cristi dădea rar socoteală pentru năzdrăvănii. Gropile săpate de excavatoare pe şantierele din centrul Romanului erau plăcerea lui: „Pe fundul lor rămâneau nişte mormane destul de consistente de pământ şi îmi plăcea să sar de pe marginea gropii pe mormanele alea. Oricât îţi atenuau căderea, tot te mai juleai pe la genunchi, pe la coate, dar aia nu mai conta. Strigam «Cine nu sare-i fraier!» şi ne aruncam”. Apoi, ţinându-se de rădăcini, escaladau ca alpiniştii malul de pământ gata oricând să se prăvale peste ei. La 12 ani i se spunea Buză, pentru că ce vedea în filmele cu Mărgelatu, făcea şi el numaidecât: „Erau pe şantiere deja puse geamurile la nişte magazine şi erau cu acel X de vopsea pe ele, ca să nu-ţi pară că poţi să treci şi să dai cu capul în ele. Am sărit prin unu de-ăla, eu cu încă doi, dar când am văzut că am scăpat ca prin minune întreg şi cu puţine zgârieturi, am zis: «Doamne fereşte». Nu ştiam că nu se sare prin geamuri aşa, ci se fac nişte crestături, se pregătesc, dar dacă aşa a sărit în film Szobi Cseh cu calul, noi hai cu capul”. Încă n-avea vârsta de buletin când punea artileria pe inamici: „Concuram cu alte găşti. Băgam în ţeavă carbid şi trăgeam în ei cu conserve de pate, fără să ne gândim că poţi să îi zbori capul de pe umeri la unu’”. Dar copiii au îngerii lor păzitori.

Cascadorul e un copil mare

Obţinuse centura neagră în Kuan Ki Do, era vicecampion naţional la nunceag şi proaspăt absolvent al „Şcolii de Cascadori”, când Cristi Prisecaru a fost împuşcat cu un Magnum 44 în piept: „Au pus pe mine nişte capse legate printr-un fir electric, care nu-i la vedere, ci e băgat prin haine. Explozia s-a dat printr-o apăsare de buton şi punguţa cu sânge s-a spart. Nu e nici un pericol al impactului, nici măcar nu m-a pişcat”.

Tot şpilul e ca prin gestică, cascadorul să simuleze reacţia corpului ca într-o împuşcătură reală, adică dacă „glonţul” vine din faţă, lovitura proiectilului trebuie să îl arunce înspre spate, că dacă îl aruncă în faţă e făcătură clară. N-a murit, aşa că un nemernic i-a spart o halbă de bere fix în cap.

A căzut ca mort, dar sincer, n-a simţit nimic. Se cheamă Break Away Bottle, costă 20-30 dolari şi e dintr-un plastic foarte toxic: „Le ia un sfert de oră celor de la efecte speciale şi trebuie să lucreze cu masca de gaze pe figură ca să facă o halbă de spart în cap”. Nici măcar scaunele rupte pe spinare nu l-au cocoşat, deoarece cu obiectele se trişează: „Scaunul îl descleiezi, îl lipeşti cu punctişoare de aracet şi normal că se sparge mai uşor”.

Fazele cu trecutul prin geam, în schimb, dor câteodată rău: „Producătorii, fiindcă nu-şi permit să-şi cumpere o sticlă de zahăr, că-i scumpă, pun un geam foarte solid şi aplică o capsă pirotehnică pe el. Cu o fracţiune de secundă înainte de săritura cascadorului se declanşează capsa, geamul se face ţăndări şi cascadorul sare bine mersi. Doar că uneori capsa se declanşează mai târziu şi cascadorul rămâne lipit ca musca de geam”.

Fiorosul Armand Assante şi-a scrântit degetul la filmări

Acum doi ani, Cristi a ajuns să-i facă coregrafia de luptă lui Armand Assante în „Funny Money”. A gândit-o pe paşi, ca la balet: 1. Assante vine înarmat din living pe scări. 2. E împuşcat de o bandă de gangsteri români. 3. Cade pe un acvariu care se sparge, iar peştii se împrăştie. 4. Actorul sare peste o canapea. 5. Pentru mai mult suspans, după ce mai împuşcă vreo doi, rămâne fără muniţie, moment în care e atacat din lateral de un malac cu care se-ncleştează într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

La fiecare secvenţă, Cristi l-a dăscălit pe Assante, ca pe un elev. De exemplu, în scena cu aruncatul peste canapea: „«E moale, nici o problemă. Dacă vrei, îţi băgăm cascador să te dubleze». Omul n-a vrut, că are şi el mândria lui şi o grămadă de filme de acţiune făcute, şi a fost extraordinar. A sărit ca un cascador. I-am pus totuşi o saltea, că nu ştii niciodată ce-i în mintea lui şi a căzut bine, doar că nu ştiu la ce s-a gândit şi a pus ţeava pistolului în parchet de şi-a dat un pic încheietura unui deget peste cap”. Iar pentru secvenţa de luptă corp la corp i-a recomandat lui Assante să nu fie orgolios: „«Oi fi tu eroul, dar fiind ăla rănitu’ trebuie s-o mai şi încasezi. Măcar câţiva pumni în gură, ca să faci credibilă acţiunea». Bineînţeles că în realitate nici una din loviturile spre figură nu l-a atins. Şmecheria e simplă: mecanica mişcării trebuie să plece ca şi una reală şi s-o opreşti pe ultimul milimetru, ca să nu-l nenoroceşti. Doar în cazul loviturilor la corp se mai permite să-i atingi haina, ca actorul să simtă cum să se ferească sau să mimeze efectul loviturii.

„Bătăuşul“ cel paşnic

„Nu poţi să foloseşti în presă denumiri gen: «A făcut Tăriceanu o cascadorie cu motocicleta». «Nu, a făcut o tâmpenie cu motocicleta». Cascadorie înseamnă ceva calculat, bine măsurat, bine apreciat, în care acel 1% poate să te ucidă. Ceilalţi 99% sunt foarte bine calculaţi. Eu îi spun meseria 1%”, spune Cristi.

În viaţa de zi cu zi, cascadorul „bătăuş” Cristi Prisecaru e o fiinţă paşnică. Nici chiar ambuteiajele din Bucureşti nu-l fac să-şi iasă din minţi: „M-a blocat unul odată lângă Armenească şi a venit să-mi dea un pumn în gură. Nevastă-mea i-a zis: «Aoleo. Pleacă, că dacă iese piticania din maşină te rupe bucăţi şi până-ţi vin prietenii te bagă-n pungi de nu te mai găseşte nimeni». «Îţi iau numărul de la maşină. Te caut». I-am scos o carte de vizită şi i-am zis: «Caută-mă!»”. Când a văzut ce scrie pe ea, a înghiţit în sec, s-a urcat în maşină şi dus a fost”.

„Am lucrat la TNB la luptele din Apus de Soare. În pauza de repetiţii am zis: cât repetă ăia textul şi n-avem noi de dat săbii, să facem gălăgie pe coridoare. Mi-am scos geaca şi m-am dus de-a dura pe scările alea mari de marmură, doar în tricou, fără protecţie. Săracele doamne de la bilete fugeau după noi pe-acolo: «Băi, da’ voi chiar n-aveţi obraz? Actorii repetă şi voi urlaţi aici? » «Ăştia suntem doamnă, nişte copii mari şi avem nevoie să ne manifestăm»”.Cristian Prisecaru (cascador „bătăuş”)

Citește și: