Marian SULTĂNOIU
12260 vizualizări 9 iul 2014

„Licitaţie” pentru interviu

La cinci luni de când Constantin Istrate a fost declarat „mort” de actuala sa soţie, într-o discuţie purtată cu echipa Gândul-IICCMER, deplasată, în februarie, la Peciu Nou, pentru a realiza un interviu cu torţionarul de la Gherla, „Napoleon”, zis şi „Zbirul Gherlei”, a acceptat, ieri, să-şi arate faţa şi să vorbească televiziunilor - care aşteptau încă de dimineaţă o reacţie în faţa casei în care locuieşte, aflată la 25 de kilometri de Timişoara -, despre faptele sale, în încercarea de a se dezvinovăţi.

Iniţial, mult mai tânăra sa soţie - cerberul torţionarului - a încercat să pună presa la respect, pe „model Istrate”, ieşind din casă cu un topor în mână, şi strigându-le reporterilor, peste gard, că „totul se plăteşte” şi că va intra la Istrate „cine dă mai mult”. „Care oferiţi mai mult, acolo dăm interviu... Absolut totul e pe bani în viaţă!”, a pretins femeia.

În cele din urmă, au avut câştig de cauză ProTV şi DigiTV, televiziunile fiind primite la interviu chiar de Istrate, care a hotărât ca reporterii să fie lăsaţi să intre, trecând, astfel, peste dorinţa femeii de a organiza o „licitaţie” ad-hoc.

„În mare parte, declaraţiile sunt înscenări”

Constantin Istrate a declarat pentru cele două televiziuni că, în mare parte, mărturiile supravieţuitorilor de la Gherla sunt exagerate. „Unele din ele sunt reale, altele, în cea mai mare parte sunt aşa, înscenări...” a afirmat el pentru Digi. A mai povestit, între altele, şi câteva episoade despre relaţia lui cu comandantul penitenciarului, precum şi despre modul în care îi pedepsea pe deţinuţi.

„Eram foarte tânăr eu şi s-a comentat treaba asta, comandantul de atunci era maiorul Goiciu Petrache, el se pregătea să mă lase pe mine în loc. Eram singurul ofiţer cu şcoală militară, am făcut la Câmpina. Am primit de la Bucureşti o tematică, care se dădea la toţi ofiţerii din ţară pentru comandanţi. Şi temă. Maiorul ... până atunci... când i-am făcut eu lucrarea, i-am făcut-o eu şi i-am zis să o copieze pe a mea”, a povestit Istrate. 

Totodată, acesta a negat că ar fi folosit ciocanul pentru a-i lovi la tălpi pe deţinuţi - aşa cum este acuzat de Octavian Bjoza, fost deţinut politic la Gherla -, şi a susţinut că a folosit „doar” un levier, întrucât erau interzise obiectele contondente. 

„Dar nu cu ciocanul, nu am folosit ciocanul, ci am folosit un levier... Nu aveam ciomege, era interzis în puşcărie orice formă de contondent”, a spus torţionarul râzând.

El a motivat că a fost nevoit să facă asta, pentru a da un exemplu, întrucât existase „o tentativă de evadare, deţinuţii preconizând să sară de pe acoperişul clădirii fabricii de mobilă, care funcţiona pe lângă penitenciar".

Despre cele scrise de Goma: „O încercare grosolană de a fi acuzat”

Referindu-se la descrierea făcută de Paul Goma în volumul său de memorialistică, intitulat „Gherla”, Istrate a declarat pentru ProTV că este total neadevărată: „Asta este o încercare grosolană de a fi acuzat... Nici n-am gândit aşa ceva!”, a spus torţionarul.

În cele din urmă, Istrate a respins, in corpore, acuzele ce i s-au adus. ”Toate sunt neadevărate, nu doar exagerate; în primul rând, la Gherla, nu au murit oameni prin tortură. Dacă au murit oameni, au murit împuşcaţi de glonţ” a susţinut el.

Acuzaţiile lui Octav Bjoza: “Pentru mine, asta a lui Istrate, a fost cea mai cruntă bătaie”

“La Gherla avusese loc o aşa-zisă revoltă a frontieriştilor. Au bătut cu picioarele de pat demontate în uşi de ziceai că le sparg. Şi au cerut să vină comandantul, să se revină la un regim de detenţie mai uman, să li se dea pachete, medicamente, nu ştiu ce. Au adus pompierii cu furtune de apă ca să-i stropească, să-i ude. Şi se-auzeau ţipetele până în centrul oraşului, căci penitenciarul e relativ aproape de centru, la 2-300 de metri. Şi se auzea vuietul ăla, cum urlau deţinuţii. Atunci au lansat zvonul în oraş că închisoarea a luat foc, că-i un incendiu, şi de-aia trec pompierii. Dar Istrate o pus pă terasa de la pavilionul II parter o puşcă mitralieră din-aia cu două picioruşe şi-a tras, a luat la secerat faţada închisorii şi se zice că un om ar fi murit şi încă vreo câţiva ar fi fost răniţi de gloanţele trase de acest criminal, care au ricoşat din paturile metalice. Şi din cauza asta erai luat în primire încă din capul locului, ca să ştii că aici e Gherla. (…)

Iau cele două palme, şi când intrăm pe scări să ne ducă la celulă, Istrate stătea pe balustrada de la etajul I şi mă urmărea. Istrate era un tip ţigănos, mic, pirpiriu, cu-o figură vicleană, de ticălos. În timp ce eu încă mai eram în Gherla era locotenent, da’ l-au făcut locotenent major la începutul toamnei lui ’59, când am fost luat eu şi dus în Balta Brăilei. Şi spune: „Ia, tu şi tu!” Pe 2 din cei cam 42 care eram în cele 12 paturi. Era iarna pă terminate, dar era încă frig şi eram desculţi, cu bocancii în mână, că n-aveai voie să ieşi în bocanci, că erau cazoni şi-aveau ori potcoave ori blachiuri şi s-auzea poc, poc, poc, poc. De ce? Ziceau ei că zgâriem mozaicul şi-i dat cu ceară. Aiurea, fals, erau instruiţi să nu să ştie din celula de-alături câţi îs dincolo după numărul paşilor.

Şi ne opreşte şi ne duce în camera ofiţerului de serviciu. Ofiţer de serviciu era gardianul Stan, din Mintiu Gherlii de loc. Şi zice Istrate: „Bine, mă, păi voi vreţi să mă băgaţi în puşcărie alături de voi? Păi voi n-aveţi grijă de sănătatea voastră, mă? Păi, desculţi, mă? De ce nu v-aţi pus, mă, ciorapi? Voi vreţi să vă-mbolnăviţi, să muriţi p-aici, mă? Să mă băgaţi pe mine în puşcărie lângă voi, mă?”. Zicea aşa în bătaie de joc, că mureau pe capete săracii. „Ia stai să-ţi dau eu ciorapi, mă, dacă n-ai!” Şi ne-a aşezat pe burtă, pe mozaicul încăperii, ne-a pus să ridicăm de la genunchi picioarele în sus cu tălpile apropiate şi să stăm cu capul pe mâini. A luat ciocanul cu care bătea gratiile de la ferestre la predare şi la primire, ca să vadă dacă cineva în timpul zilei sau nopţii nu le-a tăiat să fugă. Da’ cu ce să le tai? Şi-ai noştri aveau atâta demnitate în ei încât nici dacă ne deschideau uşile nu fugeam. Spuneam că să vină să-şi ceară iertare de la noi dacă vor să plecăm acasă... Aşa eram de naivi, pe undeva. Ei, şi cu ciocanul cu care bătea în gratii, care era un cilindru de stejar cu dimensiunile de 20 de centimetri lungime şi un diametru de vreo 10, şi o coadă lungă cam de 1.20 metri, făcută din carpen sau salcâm, lemn fibros care nu se rupe. S-a dat în spatele meu şi a-nceput să dea cu ciocanul în tălpi cum dai cu toporul când tai lemne. Mi-a spus: „Scoate bocancii!” În gândul meu zic: „Aoleo, ce-o să mă doară acum”. La un moment dat, după ce-am scos un bocanc, zice: „Nu, unul lasă-l!” M-am gândit: „Bă, ăsta mai are un pic de suflet în el, probabil”. Şi căutam când mă lovea să împing piciorul cu câţiva milimetrii, un pic mai sus ăla cu bocancul ca să preia el lovitura, dacă se putea.

Şi îmi trage 25 de lovituri. Simţeam cum trupul se contractă şi mi se părea că din contracţia aceea parcă săream de la pardoseală câţiva centimetri, o palmă, că pentru o clipă, pentru o fracţiune de secundă, înving gravitaţia. Parcă simţeam cum sar, mă opresc, şi iară cad. Lovea, se contractau muşchii, săream parcă. Şi zice: „Ia uite Stane, banditul nu că nu ţipă, da’ nici nu icneşte! Ia stai, bă, să-mi dau vestonul jos. Ia pune vestonul acolo în cuier să-i mai trag o porţie”. După 50 de lovituri a trebuit să cheme din celulă pe cineva cu o pătură şi m-a’ târât în celulă. Când am ajuns, ăi care aveau vechime de ani de zile au întrebat imediat: „Te-o’ lovit peste bocanc?” Eu fericit: „Da!” „Scoate-l repede! Rupeţi-l! Distrugeţi-l! Tăiaţi-l! Scoate-l repede că altminteri e groaznic, te strânge ca-ntr-o menghină şi o să ai dureri cumplite!” Nu l-am mai putut scoate deja... Şi durerile erau groaznice. Atunci cu o coadă de lingură ascuţită mi-au tăiat cusăturile bocancului şi-au crăpat pielea, şi aşa, sacrificând bocancul, au reuşit să mă salveze de-acele dureri extraordinare. (…) Eu am fost salvat de cei cu experienţă. Şi o lună de zile mă deplasam ţinându-mă de marginea paturilor, şi-n genunchi, şi-n mâini, neputând să mai pun tălpile pe podele. Iacătă o bătaie care nu se poate uita. Am mai luat multe bătăi, şi toţi au luat. Vă rog să mă-nţelegeţi, nu doar eu am luat, că nu am fost eu cel mai mare luptător anticomunist, nu eu am suferit cel mai mult de pe urma asta: toţi am fost bătuţi, diferă doar ca loc şi ca timp. N-a scăpat nimeni nebătut. Dacă vă va zice unul că nu a luat bătaie cred că ori a uitat, şi-i grav, ori exagerează pur şi simplu treaba asta. Nimeni n-a scăpat de la măcar câţiva pumni, câteva palme, câteva picioare. Dar pentru mine asta a fost cea mai cruntă bătaie. Ei, aşa a fost cu Istrate la Gherla”. Interviu Octav Bjoza, Braşov, “Experienţe carcerale vol. III”.

Paul Goma, victima torţionarului Istrate

Părerea unanimă este că portretul exact al torţionarului Istrate, la tinereţe, este cel “executat” de Paul Goma, în cartea sa, intitulată „Gherla”. Iată ce spune Goma: 

“…Ştiam de la alţii că Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”, scrie la pagina 196 a cărţii sus-amintite. 

Acest soi de rafinament pervers al terorii l-a manifestat Istrate, alături de grobianul său coleg, plutonier Şomlea, şi în momentul în care i-au aplicat scriitorului ultima bătaie, înaintea liberării sale din penitenciar.

“Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam şi nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. Şi totuşi… Cizmele bine umplute ale lui Şomlea, cizmele burduşite ale lui Şomlea mi-au devenit, cu timpul… ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învăţasem picioarele lui Şomlea, după primul şut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete şi rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri… Pe când pantofii domnului Istrate…” descrie Paul Goma supliciul, în aceeaşi carte, la paginile 205 şi 206.

 

 

 

Citește și: