Marian SULTĂNOIU
3716 vizualizări 23 iun 2015

După Revoluţie, politicieni aleşi să pună ţara pe picioare, au colaborat cu tot felul de afacerişti, cu familiile şi prietenii acestora, cu toţii dornici să se îmbogăţească. În scurt timp, aceşti oameni au pus mâna – organizaţi în “ceasornicăreşti” reţele ale retrocedărilor trucate - pe terenurile şi clădirile cele mai valoaroase din Bucureşti şi de aiurea, transformându-le în obiecte ale unor tranzacţii sau în proprietăţi personale.

Au distrus tot ce nu era pe gustul lor – case cu valoare de patrimoniu, monumente, parcuri, terenuri şi baze sportive –, pentru a pune în loc ceea ce urma să le aducă profit imediat: cârciumi, restaurante şi vile de lux.

La o astfel de “afacere” ar fi condus şi cele şapte hectare din Parcul Herăstrău - complexul bazelor nautice bucureştene, locul în care au crescut şi s-au format unii dintre marii canotori ai României, inclusiv actuala şefă a Federaţiei Române de Canotaj, Elisabeta Lipă –  care au intrat, din fericire, doar temporar, în posesia firmelor controlate de personaje controversate ale ultimelor guvernări; printre aceştia, Finiş, Petrache, Bittner, Cocoş şi alţii din “clubul” lor.

Un singur om a avut curajul să li se opună: Liviu Doară, tânărul antrenor federal de yachting, administrator al Clubului Nautic Universitar – Sportul Studenţesc.  

Poze din parc

Oare câtă lume îşi mai aminteşte, astăzi, cum arăta Herăstrăul prin anii 60-70? Da! Asta este poza lacului de acum 50 de ani, aşa cum a rămas el „fotografiat” în memoria colectivă, dincolo de pelicula alb-negru - plin de culoare, de tinereţe sportivă, populat până la refuz de sute de ambarcaţiuni: de la caiacuri şi canoe mici şi nervoase, la schifuri zvelte şi elegante, de la „universale” molcome, la yachturi zburătoare, în zbaterea de aripă ale velelor; peste toate, vaporaşele albe de croazieră, gătite cu un curcubeu de fanioane la „catarg”.

Pe malul dinspre nord, vizavi de „insula mare”, de la „Restaurant Debarcader” - astăzi „Cherhanaua Ancora” - şi până aproape de ieşirea din parc, spre Şoseaua Nordului, îşi trăiau a doua tinereţe bazele sportive ale unor vechi cluburi şi asociaţii cu tradiţie, construite înainte de război.

Se întindeau acolo, ca un şirag de safire şi lapis lazuli, fostele baze nautice ale Asociaţiei Aerului şi Marinei, Yacht Clubului Bucureşti în tandem cu Yacht Clubul Regal Român, Asociaţiei Gaz şi Electricitate – CSS1, după naţionalizare, astăzi rasă complet de pe faţa pământului -, Asociaţiei Magistraţilor şi Avocaţilor, devenite după război cluburi şi şcoli de yachting, caiac-canoe şi canotaj academic.

Cu excepţia unei părţi a fostului Yacht Club Bucureşti – de zeci de ani, bază nautică a Clubului Sportul Studenţesc -, zona este, astăzi, o ruină.

În umbra hangarului

Pe omul care i-a priponit la mal pe marii "rechini imobiliari", îl găsesc în curtea bazei sportive a Sportului, pe lacul Herăstrău. În zona aceea minunată unde, cândva, funcţionau cele 32 de baze sportive ale cluburilor, asociaţiilor şi şcolilor sportive bucureştene.

Ne tragem mai la umbră, bem o apă rece, şi începe să-mi povestească tărăşenia care a dus la demolarea celui mai frumos centru nautic bucureştean.

„Cel mai rău a început să fie imediat după Revoluţie, în anii ’90, când BTT, care primise de la primărie un drept de folosinţă asupra acestor şapte hectare, pe care se găseau bazele, a început să ne reducă suprafaţele în folosinţă.

În prima fază, ne-au luat terenurile de tenis, după care ne-au luat cabana unde erau vestiare, duşuri, toalete - tot ce înseamnă zonă administrativă a unui club -, lăsându-ne, în final, numai cu hangarul de ambarcaţiuni, şi limitându-ne, astfel, dezvoltarea şi posibilitatea de a face sport de performanţă”, povesteşte Doară.

Acela avea să fie începutul. Şefului Biroului de Turism şi Tranzacţii, Liviu Valentin Vâclea, a găsit de cuviinţă să tranzacţioneze, ilegal, terenurile pe care le administra, în diferite parcuri, populate cu baze nautice şi de agrement, tocmai bune pentru portofoliile rechinilor imobiliari.

Ce-i al vostru, e al nostru!

„În anii 90, BTT-ul a descoperit, practic, că terenul acesta este foarte valoros, şi că-i poate îmbogăţi pe cei care îl conduc. Aşa că Vâclea, şeful CA al BTT la momentul rspectiv - condamnat ulterior chiar din pricina acestor matrapazlâcuri –, a semnat câteva asocieri în participaţiune cu diverşi magnaţi, între ghilimele, care au plătit o nimica toată pentru obiectivele respective, vânzând apoi o zecime din ele ca să-şi scoată de zece ori banii”, îşi continuă Liviu Doară povestea.

La puţin timp după manevrele preliminare, în decembrie 1999, ministrul Tineretului şi Sportului, Crin Antonescu, a emis, ilegal – întrucât Biroul de Turism şi Tranzacţii nu aparţinea de MTS -, în beneficiul BTT, câteva certificat de atestare a dreptului de proprietate, unul dintre ele având ca obiect cele şapte hectare din Parcul Herăstrău.

După alte câteva manevre de culise, terenul intră în posesia „Domino 94 Impex” SRL, în anul 2000, prin hotărâre judecătorească. În 2002, avocaţii sus-numitei firmei îi „invită” pe Liviu Doară şi pe sportivii săi să părăsească baza nautică a Clubului Sportul Studenţesc, pe motiv că terenul le aparţine.

„Noi, de-aicea, nu plecăm!”

Antrenorul face o pauză, se gândeşte o clipă, şi continuă: „Niciodată n-am părăsit baza. Niciodată nu am vrut să părăsim acest loc. Ba, mai mult, pot să vă spun o scurtă poveste. După ’90, a început să se fure fierul vechi. Ţiganii demontau gardurile, pe aici, prin zonă, le urcau în căruţe şi le duceau la vânzare. Nu-i păsa nimănui. Când ne-am dat seama că unii vor să ne vadă plecaţi, am reparat gardurile, am tras plasă, am închis porţile şi am spus: <Domnule, ce hotărăşte Instanţa, aia e literă de lege şi, atunci, vom vedea. Dacă trebuie să plecăm, vom pleca; dacă vom câştiga, vom rămâne aici!>”.

Şi, refuzând să se mai lase târât, una-două, prin instanţe, i-a dat el în judecată, în 2006, pe cei care voiau să-i alunge sportivii din „casa” lor.

Mentalitate de învingător

„Din 2006 ne-am luptat, încontinuu, până acum o lună, când am reuşit să obţinem o hotărâre irevocabilă de anulare a „Certificatului de atestare a dreptului de proprietate”, emis de Antonescu, în 1999. Am readus, astfel, cele şapte hectare, înstrăinate, în patrimoniul Primăriei Generale – care a intrat şi ea în proces, alături de noi, în 2009 -, putând, de acum, să activăm în linişte pe vechea noastră bază” spune Doară. Nota bene, aceasta se întinde doar pe aproape două hectare din cele şapte recuperate.

„Restul suprafeţelor revin, de drept, în urma hotărârii Instanţei, foştilor administratorilori, respectiv asociaţiilor şi cluburilor evacuate de către cei împroprietăriţi ilegal. Din păcate, reprezentanţii acestora n-au ţinut cu dinţii de bazele lor, care, între timp au ajuns o ruină sau au fost rase de la sol, în locul lor apărând terase şi restaurante”, reia povestea Liviu Doară, tot mai aprins. Îl întreb ce se va întâmpla, acum, cu „stabilimentele” respective, e drept, elegante, dar, unele dintre ele, cu statut incert.

„Primarul Oprescu mi-a spus că va constitui o comisie care va lua la puricat toate documentele. Cele care au autorizaţie de construcţie vor rămâne. Celelalte vor fi demolate”, răspunde el. 

La cabana dărâmată

Se ridică, apoi, şi mă invită la o „drumeţie” printre brazi, spre „cabana dărâmată”. Ne apropiem de o grămadă de ţigle vechi, parte năpădite de muşchi, şi un schelet de bârne uscate, din lemn.

„În condiţiile în care nouă ni s-a restrâns accesul şi ni s-a interzis să mai intrăm în cabană, nu am mai putut să o întreţinem. Ulterior au venit oamenii lui Bartolomeu Finiş şi au decopertat-o. Acesta este motivul pentru care a ajuns o ruină. Tot interiorul era construit din lambriuri de mahon, de marangozii pe care i-am avut la club. O bijuterie de lemn, frumoasă şi utilă.

Ei bine, această cabană, dăruită bazei Yacht Clubului Bucureşti de către inginerul Nicolae Caranfil, în anii 30, domnii respectivi au vrut să o transforme în restaurant.

Am găsit acolo, în salon, planurile lor. Voiau să facă un mare restaurant, cu separeuri, întins pe toată suprafaţa verde. Practic, să taie copacii, se demoleze tot – hangarele, săla de forţă, sala trofeelor –, să parceleze şi să facă vile”.

Un happy-end. Poate singurul

Da. Acesta ar fi fost finalul anunţat al unui aranjament parafat între instituţiile statului şi rechinii imobiliari. Demolarea tuturor bazelor nautice ale cluburilor sportive existente pe suprafaţa terenului înstrăinat de BTT cu ajutorul MTS – aşa cum s-a întâmplat deja cu bazele cluburilor Triumf, Olimpia, CSS1, rase de la sol, pur şi simplu - şi înlocuirea acestora cu restaurante şi vile de lux.

Exemplu de demolare fără discernământ este chiar distrugerea acestei cabane, o bijuterie care a rezistat aproape 80 de ani, până când rechinii-buldozer au distrus-o.Aceşti oameni au demolat, şi ar fi demolat în continuare, fără vreo remuşcare, odată cu clădirile acestor baze, cariera a sute de tineri sportivi de performanţă, campioni naţionali, europeni şi mondiali

Nicolae Caranfil, donatorul de care amintea Liviu Doară, este inginerul şcolit în Belgia, la Paris şi New York, cel care a electrificat Bucureştiul şi i-a dezvoltat reţeaua de apă şi canalizare, şi care a proiectat sistematizarea bălţilor din jurul Capitalei – Băneasa, Herăstrău, Tei şi Floreasca -, transformându-le într-o minunată salbă de lacuri.

Citește și: