Marian SULTĂNOIU
23613 vizualizări 10 apr 2014

În drum, trecem prin faţa hotelului preşedintelui CJ, acolo unde, în campanie, au poposit liderii USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, astăzi un loc tăcut şi liniştit.

Vila familiei, imobilul din care a fost ridicat preşedintele CJ, Adrian Duicu, de către DNA, se află cam la un kilometru de intersecţia străzii Tufari, care vine dinspre Drobeta, cu Bulevardul 1 Decembrie 1918, care coboară spre Orşova, şi de unde pleacă, spre Topleţ, strada Valea Cernei.

 

O case mare, albă, cu un etaj şi un „cuc” la mansardă. Alături, două case mai joase, „apărate” de o puzderie de statuete de ghips şi o staţie de benzină, proprietatea familiei, potrivit spuselor localnicilor. La prima vedere, nicio mişcare. La un moment dat, apare din restaurantul amenajat la parterul clădirii, nepopulat, probabil închis, un individ potrivit de statură, subţire, cu păr negru şi creţ. Îl întreb despre familia Duicu şi îmi confirmă că vila este proprietatea familiei. „Dar aici nu e nimeni. Părinţii lu’ domnu’ Duicu sunt plecaţi”. Îl întreb dacă se întorc în cursul zilei, şi devine agitat. „Eu nu mai răspund la nicio întrebare, să fie clar!”. Încerc să-i explic scopul vizitei, iar agitaţia lui se înteţeşte.

Îmi dau seama că n-are niciun rost să insist, şi plec spre Topleţ, satul natal al familiei, aflat în Caraş Severin, la graniţa cu Mehedinţi. Trecem Cerna pe un pod îngust, de fier, mergem pe malul apei, pe lângă case vechi, unele îngrijite, altele în paragină. Sunt cu prietenul meu, George, din Drobeta, care mă ţine din scurt la condus şi ia pulsul comunităţii, odată cu mine.

Întreb câţiva săteni unde e primăria, pe ce stradă e casa bătrânească a familiei Duicu, apoi chiar despre preşedintele CJ. „Nici noi nu ştim ce să mai spunem. Îl cunoaştem de om liniştit şi pe părinţi la fel. Ce s-a întâmplat, n-avem de unde să ştim. Pesemne că politica îi schimbă pe oameni”, spun sătenii, cu vorbă blândă.

Oamenii satului

În mijlocul satului, chiar în faţa primăriei, se află Monumentul Eroilor. Primăria nouă e mare şi frumoasă - parter şi două etaje -, cât una de la oraş. Până o să fie gata, primarul stă „cu chirie”, vizavi, în Casa de Cultură; o clădire semi-ruinată, care adăposteşte şi sediul Poliţiei, până când i-o veni rândul la mutat.

„Primarul e la şcoală, la o şedinţă. Când se-ntoarce, n-am de unde să ştiu”, îmi spune secretara, repezit. „Dar viceprimarul Duicu?” - întreb iar. „E în concediu”, mă mitraliază femeia, cu o privire iscoditoare. Cobor şi întreb de casa în care a copilărit baronul de Mehedinţi. Un om al primăriei, care stă în umbra bisericii, pe o bancă din lemn, îmi arată în susul unei străzi ce urcă dealul.

O iau la pas, trec prin mijlocul unei haite de câini, care au, şi ei, oasele lor de-mpărţit, apoi, de nişte oameni care „sparg” lemne pentru iarnă viitoare; ajung în capătul străzii. Acolo, pe o bancă lungă, de lem, stau doi bărbaţi – unul mai tânăr, Iliuţă, altul mai vârstnic, nea Gheorghe. La picioarele lor, un câine adormit. Îi întreb de casă şi de oameni.

 

„Asta verde-i casa – imi spune Iliuţă. Dar nu e nimeni în ea. Plecară la Severin, când s-a-mbolnăvit baba, prin două mii şi ceva. Trec rar; ta-su lu’ Adi e viceprimar aici, mai urcă el, uneori”. Îi întreb de Duicu cel tânăr. Nici ei nu ştiu ce i s-a-ntâmplat şi cum a ajuns la DNA. „Noi îl ştim de copil liniştit, educat. Da’ pe om îl mai schimbă societatea...”, îmi spune Iliuţă. Îi întreb dacă i-a ajutat în vreun fel. „Păi, nu poate, că el e în alt judeţ. Dacă ar fi fost în judeţul nostru poate ne-at fi ajutat...”

O doamnă care se teme

Mă-ntorc spre primărie şi, pe la mijlocul străzii, o doamnă îmi mărturiseşte că „potăii ei nu-i plac bomboanele de câini”. Mă declar suprins şi necăjit, însă profit de ocazie şi o întreb de Duicu şi ai lui. „Eu zic că a fost un copil liniştit. Poate prea liniştit. Saluta, vorbea frumos. Dar politica asta a noastră e o porcărie”. Doamna, care nu vrea să-mi spună numele, de frică să nu fie omorâtă mai târziu, cum însăşi zice, îmi povesteşe că a venit în sat, în urmă cu mulţi ani, când a fost diagnosticată cu un cancer hepatic. „Am venit ca să beau apă de izvor. Aici, în susul străzii, după case, e un izvor minunat. Şi, aflaţi că m-am vindecat. Eu am trecut prin multe, dar nu vreau să risc!”. Mă declar, din nou, suprins de o perspectivă atât de violentă şi încerc să o liniştesc. O întreb, apoi, de familia Duicu, şi mă priveşte atent; se uită în susul străzii, pe urmă în jos. „Eu nu vreau să fac rău. Nu pot să fac rău. Dar trebuie să vă spun că şi străbunică-sa, şi bunică-sa, amândouă au mâncat de la mine din obor. Şi, când a murit aia bătrână, din trei sute de lumânări, una nu mi-au dat şi mie”. Se opreşte din povestit cu ochi apoşi. „Ei, asta e! Dumnezeu le vede pe toate”. Pe urmă îmi spune, aproape fără legătură, că era timpul să se facă ordine şi în politică, şi că Justiţia este principala armă. „Eu o să aprind o lumânare pentru Justiţie, să ştiţi!”. Îi spun că e o idee cât se poate de bună. „Aşa este?! Nu-i aşa că e bună? Aşa am să fac!”, mă asigură, în final, doamna fără nume.

Un primar cumsecade

Urc din nou la biroul primarului - nimic! Cobor şi merg la şcoală. Foarte amabil, Ilie Haşca mă primeşte în mijlocul şedinţei. Îl întreb ce părere are de cele întâmplate, precum şi despre povestea referitoare la actele de violenţă. „Domnule, despre povestea asta cu DNA, nu ştiu ce să spun. O să vedem ce se întâmplă până la sfârşit, dar eu îl ştiu pe Adi de băiat cuminte. Sunt prieten cu Ion, cu taică-su de ani de zile – un om deosebit, chiar. Cât despre bătaie, asta mi se pare absurd. N-aş fi văzut ceva? N-aş fi simţit. Poate că mi-ar fi spus chiar Ion. El e naşul meu. Dar l-aş fi văzut supărat, poate lovit. Iar de maică-sa, cu atât mai puţin cred că s-ar fi atins”, îmi spune primarul. Pe urmă, cheamă pe cineva „repede” cu cheia, ca să-mi arate primăria cea nouă, cu geamuri fumurii. „Tot ce-a făcut e din banii noştri. Mai încet, dar n-am depins de nimeni”.

La final, îi cer numărul de telefon al viceprimarului Duicu. La fel de amabil mi-l dictează. „O să-i spun eu că-l sunaţi, staţi fără grijă!””

Părinţii lui Duicu

La întoarcere, trecem din nou prin faţa casei de pe strada Valea Cernei. Nicio mişcare. Ajuns în oraş, îl sun pe Ion Duicu la telefon. O dată, de două ori... La a treia încercare răspunde. „Da!!”. Îi explic de ce am sunat şi îmi spune scurt: „Vorbiţi cu soţia mea la telefon, că ea ştie mai multe. Vă rog!”, zice, şi mă pomenesc cu doamna Duicu la telefon. O întreb dacă este adevărat că a fost agresată şi dacă a depus o plângere la Poliţie. În momentul următor se declanşează furtuna. Femeia vorbeşte tot mai tare, aproape ţipând, cu o frecvenţă pe care cu greu o pot urmări. O rog să se liniştească, dar nu mă aude. „Este o minciună! Totul este o minciună şi o făcătură de campanie. Copilul meu e cel mai bun copil din lume!! O făcătură ordinară, o făcătură de campanie. Cum poate spune cineva, domnule, că m-ar fi lovit pe mine?! Copilul meu să mă lovească pe mine? Păi, eu sunt o femeie în putere, cum să mă lovească? O mizerie, o făcătură, nişte nenorociţi!!” O rog, din nou, să se liniştească. Pe urmă îmi spune ceva despre Ion Cristoiu şi ziarul lui, apoi închide telefonul.

Sun din nou. Îmi răspunde, tot Ion Duică dar, de această dată, rămâne la telefon. „Spuneţi, că eu sunt mai calm!”. Îl întreb despre acelaşi episod. Îmi spune că nu este nimic adevărat şi că nu ştie de unde a apărut problema. Apoi îmi spune de Adrian că e un om liniştit şi că nu se pune problemă să fi făcut ceva aşa de grav. „Domnule, noi am mai avut bani. Casa de la Valea Cernei eu am făcut-o, nu el. E casa noastră, unde stă şi el. Nu se pune problema să ne batem pentru avere, ce Dumnezeu”.

Apoi, îmi răspunde la o întrebare legată de vizitele politicienilor la casa din Valea Cernei. „Nu ştiu de politicieni, dar premierul Ponta nu a intrat niciodată în casa mea.. Am auzit şi povestea asta. Dar eu nu l-am văzut aici. În campanie a trecut prin  oraş, pe la restaurant, dar nu aici”. Îi mulţumesc omului pentru amabilitate, închid, şi rămân cu o nelămurire: în ce fel a apărut o plângere, la Poliţie, pe numele doamnei Duicu...   

Cum a fost prezentată alegerea lui Adrian Duicu ca vicepreşedinte PSD la televiziunea pe care o controla

 

Citește și: