283 vizualizări 9 aug 2009

Pe micuţa pianistă Monica Hurdubei canadienii au comparat-o cu Nadia. Era imediat după ce artista a luat nota 99%, cea mai mare care se dăduse vreodată la un concurs de pian din Canada. Pe atunci, Monica avea 18 ani şi nimeni n-a observat că, în timpul concursului, scrâşnea din dinţi de durere. Mai demult se  pomenise cu o umflătură dureroasă la încheietura mâinii drepte, de dimensiunea unei măsline. Nici un doctor nu a avut curaj să i-o opereze, că există riscul să-i atingă vreun nerv şi să-i paralizeze mâna pe viaţă.

“În concurs am cântat cu mâna aşa. Era era sala plină, uitasem de durere şi de tot. A fost cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea. La sfârşit, s-a ridicat toată lumea în picioare. După, mâna a început să mă doară şi mai rău, aşa că a trebuit să fac o pauză de două zile”, ne povesteşte Monica. Acum a împlinit 22 de ani şi a câştigat o grămadă de premii internaţionale şi naţionale. S-a stabilit în Montreal şi nu vrea să mai audă de România.

Fiindcă n-avea bani să-şi ia pat, dormea pe jos

Când a ajuns în Canada, la 14 ani, pianul a fost primul lucru pe care şi l-a cumpărat. Pat nu avea, nu-i mai rămăseseră bani şi pentru asta, aşa că mult timp a dormit pe jos, lângă pian. Imediat, a fost admisă la singura şcoală de muzică publică din Montreal, Pierre-Laporte. Nu vorbea o boabă de franceză şi nici nu înţelegea. Alţi candidaţi se chinuiau ani la rând să intre la şcoala aceea, erau liste întregi de aşteptare. Monica, însă, după o audiţie de pian, teorie muzicală şi solfegiu, a primit verdictul pe loc. A doua zi deja începuse şcoala. La cursuri mergea cu dicţionarul lângă ea.

Când a sosit admiterea la facultate, a fost acceptată în trei locuri, nici nu ştia ce să aleagă între Conservatorul din Montreal, Vincent-d’Indy cu bursă de excelenţă sau Facultatea de Muzică din Montreal. Până la urmă a ales-o pe ultima. Acum e studentă şi în timpul liber predă pianul. Câştigă 32 de dolari pe oră; acolo salariul minim este de 8,50 dolari pe oră. Cel mai greu îi este să lucreze cu puştii de şase ani, trimişi de părinţi la pian, cu forţa, să-i disciplineze de mici. Între job şi facultate, tânăra merge şi la concerte. Şi-a format publicul ei fidel, care vine special să o asculte.

Concert la peste 40 de grade Celsius

Dar cum a ajuns la performanţele astea? Pe la şapte ani trudea la pian câte patru ore pe zi, “plângeam şi munceam”, spune. Era elevă la George Enescu, admisă cu media zece. Profesorii au descoperit că are “ureche muzicală absolută”. La opt ani câştiga primul ei premiu (întâi) la un concurs naţional, cântând la peste 40 de grade Celsius. E obligată să-şi îngrijească sănătatea de zece ori mai mult decât un om normal, altfel riscă să-şi rateze cariera. Este ca în fotbal, numai că aici mâinile trebuie îngrijite ca o comoară. “Mi-am rupt mâna la fotbal înaintea unui concurs în Italia. După asta, înaintea altei competiţii, mi-am prins degetul la uşă. Iar aici, în Canada, chiar anul asta mi s-a mai întâmplat ceva din cauza oboselii.

M-am înscris la un concurs cu trei etape, m-am îmbolnăvit înainte, cu febră mare... prima etapă cu chiu, cu vai am luat-o, am trecut-o şi pe a doua. Până la aceasta am zis că stau acasă, nu mai repet nimic, programul îl învăţasem deja. La etapa asta am făcut 39 temperatură, chiar cu o zi înainte de concurs. Dar m-am încăpăţânat şi m-am dus să cânt aşa. Nici eu nu ştiu cum am reuşit s-o fac, căci în timp ce cântam îmi curgea nasul şi transpirasem. La final, mi s-a făcut rău, am căzut şi a venit mama să mă ridice. Trebuia să am 89% ca să merg mai departe, dar eu am avut numai 88%”, povesteşte Monica.

Trucurile pianiştilor: pudră de bebeluşi şi mănuşi de lână

Ca să alunece pe clape, mâinile trebuie îngrijite profesionist. Pianiştii au secretele lor: “Înainte cu cinci minute să intru pe scenă, îmi bag mâinile în apă fiartă. Le ţin aşa câteva minute. Apoi mă şterg, le pudrez şi sunt pregătită. E bună şi pudra pentru bebei. De la apa fiartă mâinile devin roşii-roşii, dar când urc pe scenă zici ca merg singure şi că aş fi studiat şase ore înainte. Când am terminat o piesă mă opresc, stau câteva minute, îmi şterg fruntea, mâinile, pianul... batista o ţin de obicei în stânga pianului”.

Ghinionul Monicăi este că are mâinile prea reci şi veşnic transpirate. “Or, ele trebuie să fie calde, trebuie să fiarbă, dacă sunt reci nu se mişcă”, zice. Şi a găsit soluţia: înainte cu câteva ore de concert, poartă mănuşi de lână, să-i încălzească palmele. Le ţine şi patru ore continuu, la 35 de grade. Şi mai este ceva. Nu poate purta unghii lungi, deşi uneori îşi doreşte. Ţăcăne urât pe clape şi o încurcă. Unghiile ei sunt tot timpul retezate din carne. Nici cu lac de unghii nu poate să-şi dea şi nu are voie nici bijuterii, ceas, inele sau brăţări. În schimb, foloseşte autosugestia înainte de scenă: “Îmi spun că voi cânta nemaipomenit, că n-o să mă doară burta, că n-o să-mi transpire mâinile...”

Info plus:

Premii internaţionale

Premiul întâi la Concursul de Solişti, Liceul de muzică Pierre-Laporte, Montreal, 2005

Marele Premiu la Concursul Internaţional “Les Clés d’Or du Piano” şi Trofeul “Les Clés D’or”, Paris, 2001

Premiul întâi la Concursul Internaţional “Maryse Cheilan” şi Medalia “Maryse CHEILAN”, Paris, 1999

Premiul întâi la Concursul Internaţional “Oscar del Mare şi  Medalia “RASS GIOVANI TALENTI”, Italia, 1998

32 de dolari pe oră câştigă un student care predă pianul în Canada

Citește și: