3052 vizualizări 21 mai 2008

Ca să croiască jupoane ori să deprindă însăilatul şi surfilatul rochiilor, Ioan Ciubotaru a ajuns fata mamei. “M-a ţinut la coasta ei. Eu făceam haine, ea umplea cu trandafiri perdele”, îşi aminteşte cu duioşie. Era iscusit la împletit şi brodat înainte să-şi ia patalama de textilist. Cât era maistru, el îmbrăca fetele de la Textila Vaslui. În ’72, a văzut că tuberculoşii fac un fel de cură cu acul: împungeau întruna etamină. “Da’ ce, nu pot? Primul goblen a fost cu o fregată. Nu m-am mai oprit de atunci”, spune.

Nu ţine socoteala goblenurilor vândute cam pe tot globul. “În special icoane am cusut, ca să-mi ajute Dumnezeu. Cel mai mare, Cina cea de Taină, are patru metri pe doi şi este într-o biserică din Israel. Toate-s la pas mic. Cum e faţa, aşa-i dosul”, se împăunează. Ioan Ciubotaru are doi copii de sânge şi doi de pripas. A crescut două orfane până s-au măritat. Nelu, cum i se spune, a dat casa în care a crescut şi pământul moştenit doar pe tabloul cu părinţii.

Praznic la căţei

Când nu pedala la maşina de cusut ori nu făcea din ac sfinţi, Nelu Ciubotaru pescuia, creştea iepuri, capre, porci, găini, raţe, gâşte, turturele diamant, pechinezi şi păsări exotice. 13 ani a înmulţit pechinezi. “Dacă ştiam, nu mă apucam, atât de tare m-am îndrăgostit de două căţeluşe şi am crezut că mor cu tot cu baba mea când au murit. Lucram şi le-am spus colegilor că fac praznic la câini. Am luat 15 kilograme de carne, le-am fiert şi le-am pus pe farfurii de plastic.

Când am deschis porţile la fabrică, câini care se lătrau de-o viaţă au mâncat laolaltă. Colegii îşi tot făceau cruce”, îşi aminteşte. Într-o cameră strâmtă de apartament din Vaslui, a crescut mai întâi porumbei. “Pasărea nu ştie, face mizerie. Să nu mă stric cu vecinii, i-am dat”, spune. A avut laolaltă şi 2.000 de înaripate exotice. Le vindea la piaţă cu tot cu cuştile făcute de el. În 2000, când era lider de sindicat şi membru în federaţie, a devenit insulino-dependent. Face haz de necaz: “Mă pregăteam de înmormântare. Îmi cumpărasem prosoape şi haine pentru poduri”.

Prepeliţele cresc cu bani din pensie

“Eram în spital şi cineva îmi dădea zilnic 5 ouă de prepeliţă. Mă simţeam mai bine. Am îmbogăţit un moş la Iaşi câte ouă i-am cumpărat. M-am îndrăgostit de prepeliţă ca pasăre. Am vândut toate exoticele şi am cumpărat 15 prepeliţe japoneze. Am trei şuşe: franceză, italiană şi ungurească. Femela e pestriţă, iar masculul are obrajii roşii. Tot timpul caută să evadeze. Te-a prins neatent, a şters-o, dar zboară numai dacă au pene. Câte n-am scăpat prin casă, dar câte peste balcon! M-am chinuit mult, că nimeni nu-ţi zice secrete. Aveam cuşti din carton, apoi din plasă, puneam câte trei fete şi un băiat, împrăştiau mâncarea, mizerie, scandal cu nevasta.

Am făcut cuşti pentru 30, apoi 50 să ştiu o socoteală. Totul e făcut de mine şi incubatorul, maternitatea, crescătoria, instalaţia de apă”, povesteşte Nelu Ciubotaru. “La ora 5, se aprinde becul. Eu sau baba e acolo, pune mâncarea. Apoi mătur mâncarea împrăştiată, o cern, trag ouă, le controlez să nu aibă vreun picior rupt sau să fi murit vreuna. Mă prinde şi 10, că îţi faci treabă cu ele. Nevastă-mea le scarpină pe alea blânde. E mai pasionată ca mine, deşi s-a opus întâi”, spune crescătorul. În 2006, a avut cele mai multe: 2.000. “Costurile apartamentului şi bani de cheltuială aveam. Rentează fantastic dacă ai desfacere, dar trebuie să îţi atragi clientul”, mărturiseşte. La 400 de şuşe cât are acum, când dă socotelile înapoi, pune bani din pensie. Le creşte pentru că fără ele ar fi fost “mort demult”, cum crede. Înainte, făcea şi 140 unităţi de insulină.

„Cloşca“ Nelu

I s-a dus vestea de comerciant serios. “Un ou stricat îţi strică faţa. Aici trebuie să fii cel mai serios”, spune Nelu. Are clienţi tocmai din Sibiu şi Făgăraş. “Una că-s mai ieftin - 25 bani oul, nu 40 -, sigur sunt proaspete şi nu le hrănesc cu făină de peşte”, recunoaşte crescătorul. Ouăle sunt proaspete pentru că stăpânul e mai hoţ decât prepeliţe. “La 50 de fete, bag un băiat. El devine stăpânul cuştii, e nebun după călcat. Unele fete-s mai puturoase, ca omul. O vede că stă şi cloceşte, hop pe ea. Dă peste ou, oul sare. Masculii calcă vreo 6 luni, până se usucă aşa, ca scândura”, povesteşte cu tâlc. “Când n-am vânzare, prima dată de vecini am grijă”, spune. Deşi prepeliţa trăieşte 7 ani, cea de producţie abia trece anul.

Carnea este delicatesă. Puii sacrificaţi la 8 săptămâni ajung pe grătar, iar adulţii în ciorbe. 5 lei costă bucata. Dacă o găină de-un kilogram şi ceva ajunge 20 lei, acelaşi gramaj, dar de delicatesă urcă şi la 500 lei. O prepeliţă face 3 ouă la 22 de ore, dar proteinele din hrană elimină pauza de ouat. Creşterea lor depinde de incubaţie, îngrijirea în maternitate şi în creşă. ”Puii singuri îţi spun ce au nevoie. Când îi duc în creşă, eu devin cloşcă. Îi învăţ să bea. Dau cu degetul, pac-pac, puiul e tare curios. Se uită, dă cu ciocul şi dă de apă. Bat cu degetul în mâncare, poc-poc. El scoate capul să vadă ce faci, dă cu ciocul şi mănâncă. Vine altul. Înveţi câţiva şi apoi se descurcă singuri”, explică.

Cea mai amuzantă amintire de când este crescător este aceea când nişte zarzavagii s-au bătut care dintre ei să adune primul găinaţul de prepeliţe împrăştiat pe şes. Şi acum mardeiaşii îşi caută dreptatea prin tribunale.

 

Citește și: