276 vizualizări 3 iun 2010

A adormit cu medalia în mână, după ce a luat bronzul la Mondialele de la Baku, în primăvară. Merge la şcoală cu microbuzul şi lucrează vara, la 40 de grade, într-o sală cu "ventilaţie naturală"

În seara aia nu putea să doarmă de fericire. A luat medalia în mână, cu gândul să o mai ţină puţin în mână şi aşa a adormit. Dimineaţa s-a trezit cu medalia prinsă strâns în podul palmei. Amalia Tătăran era în camera de hotel de la Baku (Azerbaidjan) şi cu o zi înainte câştigase bronzul la Campionatele Mondiale de Scrimă. Ea, la 16 ani, luptase la spadă, cadeţi. Din clipa aia, numele României a început să fie pronunţat cu mai mult respect. Pe planşă zburase zvelt, o atacase direct pe englezoaică şi şocase publicul cu reflexele ei de tigroaică. Apoi românca Amalia, copilul modest din comuna Odoreu (Satu Mare), ridicase tricolorul şi urcase pe podium, mândră ca o regină.

De la opt ani tot câştigă premii, e multiplă campioană naţională, ba a luat şi un aur la Budapesta, dar victoria de la Baku a fost unică. Căci a calificat-o pentru ce-şi doreşte ea cel mai mult: Olimpiada din Singapore din luna august. Şi poate că n-ar fi avut rezultatele astea dacă antrenorul ei n-ar fi fost atât de încăpăţânat încât să refuze oferta de a pleca în Germania, să antreneze pe mii de euro.

Cum îşi tratează românii campionii mondiali

Când nu străluceşte pe podium, Amalia e acasă, în comuna Odoreu din Satu Mare. În fiecare dimineaţă ia microbuzul spre şcoală, şase kilometri, la rând cu ceilalţi colegi. La şcoală are premiul întâi. În sat, numai primarul şi vecinii ştiu că e campioană. Primarul, însă, n-a avut chef să o sponsorizeze cu 75 de lei, cât e abonamentul lunar pe microbuz, până în oraş, la sala de scrimă. Tot aşa, când a căutat o firmă să o sponsorizeze măcar cu echipamentul de sport, pentru campioana României nu s-a găsit nici una din ţară. Noroc că într-un final s-au oferit nişte unguri.

"La cinci ani m-am apucat de karate. Până la nouă ani ajunsesem campioană naţională de trei ori. Apoi mi-a plecat antrenorul în Canada şi m-am apucat de scrimă. Până să intru în sală, nici nu am ştiut ce e aceea scrimă. Am început în septembrie, iar în decembrie am şi luat aur la un concurs pentru copii. Şi de atunci muncesc zilnic, cu excepţia a două săptămâni libere pe an, când fac pauză.

Are un orar crâncen: la şase trezirea, de la opt la nouă jumate primul antrenament, apoi şcoală şi de la şase după amiază până la opt seara, încă un antrenament. Lecţiile şi le face numai seara, până la miezul nopţii, la televizor nu se uită că n-are timp. Şi doarme doar şase ore, deşi disciplina sportivă îi cere opt. Dar de câte ori "împunge" cu mâna dreaptă, la antrenamente? De mii de ori, în fiecare zi, numai cu braţul acela. Doar la antrenamentul scurt, de dimineaţă, a numărat 1.000 - 1.500 de "împunsături". Mimează atacul, apărarea sau pur şi simplu îşi sporeşte forţa. De aia are dreapta mai dezvoltată decât stânga. Să vă arăt, zice Amalia. Îşi scoate haina şi încordează muşchii. "Dacă vă uitaţi şi la picioare veţi observa că dreptul e mai dezvoltat decât stângul". Aşa muşchi avea şi la 11 ani când, campioană naţională fiind, acasă încă o legăna pe Barbie. Dar acum are 1,75 înălţime, 55 de kile şi reflexe supraomeneşti. (Citeşte mai departe în pagina următoare)

Citește mai departe:

Citește și: