1235 vizualizări 3 mar 2010

Ca să ajungă să privească un miracol, femeile care nasc în spitalele din România trec prin suferinţe şi umilinţe asemănătoare chinurilor prin care treceau sfintele, în vremurile cele vechi. Susţin asta şi poveştile din cartea "Naşterea. Istorii trăite", coordonată de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir, în care 20 de femei, cu vârste cuprinse între 20 şi ceva şi 70 şi ceva de ani, scriu despre cum şi-au adus copiii pe lume.

Maximum două cezariene pe lună în spitalele comuniste

"În acest volum, găseşti nenumărate poveşti cu femei îmbrăcate în halate roz - culoarea maţelor, crăpate în spate, care, în timpul travaliului, stau în sală în papuci şi strâng bine la piept geanta cu bani. În timpul travaliului ele sortează plicurile şi sunt atente să nu-l încurce pe cel pentru asistentă cu cel pentru doctor sau cu cel pentru brancardier", povesteşte Mihaela Miroiu. Ea însăşi a avut o experienţă cumplită la naştere: deşi avea nevoie de cezariană, medicii nu au putut să i-o facă, pentru că îşi epuizaseră norma de cezariene stabilită de regimul comunist: două pe lună. "Medicii mi-au spus să încerc să mă abţin până în februarie şi stăteam nemişcată, încercând să nu nasc. Nu au putut să îmi facă cezariană, că epuizaseră norma, şi am rămas cu sechele pe viaţă", povesteşte profesorul universitar. Experienţa venirii ei pe lume, în 1955, este însă mult mai senină: acasă, cu moaşa, înconjurată de familie şi oameni dragi.

Taţii beţi pulbere, o modă trecută

Pentru volumul "Naşterea. Istorii trăite", publicat la Polirom, profesorul universitar Mihaela Miroiu a cerut poveşti de la nenumărate femei, dar în final, doar 20 au fost dispuse să le spună, două dintre ele fiind ea şi mama ei. "De obicei, aceste experienţe trec drept lucruri care se pot povesti în gineceu, în spaţiul privat, femeile nu vorbesc despre ele în spaţiul public, le consideră prea intime". Naşterile despre care se vorbeşte în carte au avut loc între anii 1955 şi 2009.

Până în 1965, medicii şi asistentele mai păstrau încă din vechea tradiţie a apropierii de pacient, ştiau numele gravidelor şi le tratau cu politeţe şi grijă. După 1965, în era decreţeilor, "actul medical s-a depersonalizat şi dezumanizat", crede Mihaela Miroiu. Femeile erau atunci considerate producătoare de copii, era datoria lor faţă de ţară să nască şi nu meritau pentru asta niciun strop de compasiune.

"Urmează perioada 1990-2000, în care ciubucăreala devine punctul esenţial al naşterii şi perioada de după 2000, în care, odată cu alternativa clinicilor private, actul medical a devenit mai igienic, mai uman", spune Mihaela Miroiu. Cartea este plină de experienţe traumatizante. "Cel mai rău lucru în maternităţi este, după cum spune Otilia Dragomir, lătratul din vocea celor care îţi ordonă să naşti, ordinul imperativ care îţi este adresat, de parcă ai fi un criminal periculos într-o închisoare de maximă securitate ", zice Mihaela Miroiu.

Însă, deşi vorbeşte despre chinuri şi umilinţe, cartea reuşeşte să nu te umple de deznădejde, este tandră şi iubitoare, iar finalurile sunt fericite. "Sunt poveşti de agonie şi extaz, de suferinţă şi fericire. Nu există moment al împlinirii mai mare pentru o femeie decât sarcina asumată şi vederea copilului după naştere", e de părere Mihaela Miroiu. Taţii, crede ea, s-au schimbat mult cu timpul. Dacă pe vremuri se îmbătau pulbere după ce aflau că au un copil, acum stau la naştere alături de mamă. Şi nu doar atât: umblă cu ecografia copilului în buzunar şi o arată cunoscuţilor şi pregătesc cum se cuvine venirea acasă a copilului.

"Încălzeam apa pe calorifer"

Scriitoarea Ioana Nicolae a publicat o carte despre sarcină, "Cerul din burtă", dar prea traumatizantă i s-a părut experienţa naşterii într-o maternitate bine cotată din Bucureşti, ca să o mai poată transforma în literatură şi să-i găsească un loc în paginile volumului ei.

"Eu, născând acum 7 ani, am avut experienţa pe care o au 99% dintre femeile care nasc într-un spital de stat din România. Sala de naşteri era la etajul 2, iar femeile în travaliu urcau pe scări să ajungă acolo. Am stat în sala de naşteri 12 ore, timp în care au născut lângă mine trei sau patru femei şi am asistat la complicaţiile fiecărei naşteri. Când am născut, nu exista apă în spital şi încălzeam apa pe calorifere, în salonul în care stăteam alături de alte zece femei. În prima zi, nu ne-a dat nimeni niciun calmant, salonul era plin de gândaci, a fost pentru prima dată în viaţa mea când am găsit un gândac în cana de ceai", povesteşte prin ce a trecut Ioana Nicolae, care a avut totuşi norocul că a născut în timpul programului de lucru al medicului care a îngrijit-o în timpul sarcinii.

Împreună cu Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae va vorbi joi, la lansarea cărţii "Naşterea. Istorii trăite". "Copilul e ca un oaspete în casa ta, spune o scriere indiană, trebuie primit cu demnitatea cu care ai primi un oaspete", crede Mircea Cărtărescu. Şi astăzi ţine minte imaginea copiilor săi, Ioana şi Gabriel, în primele ore de viaţă: "Copiii sunt nişte minuni, îmi amintesc foarte bine ziua în care i-am văzut. În salonul în care am văzut-o pe Ionuţa erau zeci de bebeluşi, dar când am văzut-o pe ea, am ştiut că nu putea fi alta. Cu Gabriel s-a întâmplat la fel. Am fost foarte înduioşat, Ioana era roşie, era cel mai congestionat copil de acolo, iar Gabriel, născându-se prematur, era foarte subţire, foarte plăpând".

Citește și: