Marian SULTĂNOIU
66378 vizualizări 20 oct 2013

Pe Valea Călmăţuiului, undeva, în judeţul Brăila, la câţiva kilometri de oraşul Însurăţei, mai exact în nordul urbei, pe malul stâng al apei, locuieşte nea Costică Ciolacu. Este singurul locuitor al localităţii care înainte se chema Rubla. În această localitate oficialităţile "de la centru", în parteneriat cu mai multe ţări foste comuniste, au venit să planteze o sămânţă de secară din care să coacă "Pâinea Păcii". Rubla a fost locul reprezentativ pentru ceea ce au însemnat deportările comuniste din Bărăgan.

ANDRE JACQUES GARNERIN şi primul salt cu paraşuta. Google Doodle la 216 ani de la un moment istoric

Nea Costică Ciolacu şi casa lui sunt precum nişte exponate vii, în muzeul deportaţilor.

Până la casa lui nea Costică Ciolacu-exponatul, alaiul oficialilor veniţi să planteze sămânţa nemţească de secară, cu câţel şi cu purcel, cu ministru şi primar, au înotat fără să crâcnească, ca pe Lună, prin mizeria, praful şi noroaiele celui mai nenorocit drum judeţean din Univers, făcut la stânga, din drumul Brăilei, la Însurăţei.

Omul era pe casa lui, veche, aproape neschimbată, dacă n-am ţine seama de o aplecătoare către vie şi o marchiză către nesfâşitul Bărăganului, pe care le-a ridicat forţat de nevoile gospodăreşti. “Acolo ţin găinile. Sunt bune, na. Mai mănânci un ou”, zice nea Costică, odată coborât de pe tabla găurită a casei.

Se uită şi el curios la “afacerea” cu secara. “E bine” zice. “Ca să mai afle lumea şi de noi, cum am trăit”. A ajuns la ceea ce avea să fie Rubla, peste timp, odată cu toţi ceilalţi, în 1951, după ce comuniştii au declanşat "Marea Deportare" a  "duşmanilor poporului”, „elementelor duşmănoase” şi a „trădătorilor de neam”.

Avea doar un an, aşa că amintiri din noaptea aia cu ploaie cumplită, de care povesteşte, a aflat târziu, de la ai lui. “Eram patru oameni: părinţii şi noi, doi copii – eu şi cu soră-mea. Ce să faci?! Când am ajuns ploua ca la potop. Ne-au băgat într-un dulap. Pe urmă am crescut în pământ, în bordei, până să ridice tata casa”.

Nea Costică povesteşte de parcă ar fi viaţa altuia – cu chip cuminte, fără încrâncenare, fără obidă. “Asta a fost. Pe urmă am rămas aici. Unde să te mai duci? Am aflat de la cei întorşi acasă că nici casele nu li le mai cuveniseră. Şi, pe urmă, noi, adică ai mei, au tot luat-o de la cap. Întâi, când au plecat din Basarabia, de frica lui Stalin. Au lăsat gospodăria din Cetatea Albă şi s-au dus, cât au putut ei mai departe. Au ajuns la Periam, în Banat. De acolo i-au luat în noaptea de Rusalii şi i-au adus aici, cu ce-au mai avut pe ei şi cu noi în dulap, cum ar veni”, povesteşte Costică Ciolacu şi, în răstimpuri, se freacă pe buza de sus, aspră, cu mustaţa nerasă de câteva zile.

Îl întreb cum se descurcă, dacă nu se plictiseşte, dacă nu i se poticneşte viaţa în bălăria câmpului, în cei şapte kilometri de noroi putrezit, până la DN, dacă nu-i e frică, singur, în câmp, de vii, de de morţi, de gânduri. Dă să-şi ducă mâna la frunte, dar i se-ncurcă degetele în cozorocul şepcii trasă mult peste sprâncene. Mă priveşte o clipă, ca o întrebare nepusă – “De unde ştii?!”. “Nu, bre, nu mi-e frică! M-am obişnuit. Cine mama lui să vină aici, să-mi fure mie găinile? Şi pe urmă, am trei câini” zice, şi-i caută din ochi. Unul singur zace la uluca gardului, mulţumit de liniştea locului. Dar cum merge lumea, mai ştie?! Ce mai e e la oraş? “Ştiu, dară, cum? Am electricitate, televizor, mobil…”. Şi îmi spune povestea cu Regele Mihai şi Corneliu Coposu, care au venit, după revoluţie, ca să roage autorităţile locale să tragă curent la Rubla. “Atunci mai erau vreo zece-unşpe case. Acuma am rămas singur. Mai e o casă veche dincolo, peste coceni. Sunt doi fraţi, dar au plecat şi ei, şi io zic că nu se mai întorc”.

Cum a ajuns Pâinea Păcii la Rubla

Ministerul Alimentaţiei, Agriculturii şi Protecţiei Consumatorilor din Germania a propus ministerelor agriculturii din statele central şi est europene, membre ale UE - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă şi Ungaria -, implicarea într-un proiect simbolic, intitulat, pe româneşte, Pâinea Păcii şi, mai oficial, „Pace şi Agricultură”.

În 2014 se împlineşte un sfert de veac scurs de la căderea zidului Berlinului, astfel încât proiectul încearcă să readucă în conştiinţa publică „importanţa păcii şi a agriculturii durabile pentru bunăstarea şi fericirea oamenilor”.

Ţările partenere au fost invitate să-şi aleagă, fiecare, câte o zonă cu valoare de simbol pentru istoria lor recentă, unde să planteze seminţe de secară, primite de la Berlin, obţinute din recolta anului 2012. Cultura a fost iniţiată în „zona morţii”, undeva în apropierea zidului Berlinului.

Pâinea Păcii va fi plămădită din amestecul făinii de secară obţinută de fostele ţări comuniste, anul viitor, în urma însămânţării de anul acesta. Ceremonia coacerii va avea loc pe proprietatea bisericii Reconcilierii, aflate în „zona moţii”, pe 9 noiembrie 2014.

Singur în fosta Rubla, nea Costică Ciolacu are o mare grijă: să nu se abată vreunul peste plantaţia de secară. Ar putea merge şi el la Berlin, la anu, că doar viaţa lui face parte din muzeul ororilor comunismului.

Sincer, n-am auzit pe nimeni să-l fi inclus în delegaţie. 

Partenerii români la Pâinea Păcii

„Cei de la Ministerul Agriculturii din România au primit această invitaţie şi, în primul rând, s-au gândit la noi, pentru o colaborare în acest sens” spune, pentru Gândul, directorul general al Institutului de Investigare a Crimelor Cominismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Dan Mihai Ţălnaru. Iar cei de la Institut, după documentări şi cercetare în teren au ales ca localitate simbol, satul Rubla, din Brăila.

Celor doi parteneri li s-au alăturat Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan (AFDB) şi Muzeul Agriculturii din Slobozia.

IICCMER a ales fostul sat brăilean Rubla ca fiind locul reprezentativ pentru ceea ce au însemnat deportările comuniste din Bărăgan. Aici, au fost prezenţi, pe 10 octombrie 2013, reprezentanţii partenerilor proiectului german – ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, directorul general IICCMER, Dan Mihai Ţălnaru, Cornelia Fiat, vicepreşedinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, filiala Timişoara, diverse autorităţi locale. Cu toţii au fost martorii momentului simbolic al însămânţării secarei nemţeşti, pe un teren de 10 ari – 1000 mp –, întins în vecinătatea casei singurului locuitor al aşezării.

De unde şi de ce Rubla?

Fosta Rubla, satul lui Nea Costică Ciolacu, a fost ales pentru că a existat, deşi n-ar fi trebuit să existe. A existat ca o altă Periprava sau ca un al Râmnic. A fost „întocmită” ca o groapă comună, săpată de chiar cei ce aveau să se îngroape, alături de familiile lor, în pământul bordeielor; cu vreun scaun scăpat de topor, rămas în trei picioare, ca să sprijine opaiţul slab în nopţile adânci; cu vreo găină beteagă şi cu trei vase crăpate de lut. A existat ca formă a unei alte demenţe comuniste - deportările românilor, nemţilor, sârbilor, basarabenilor, oamenii nevinovaţi ai Banatului ori ai Mehedinţiului, ca să fie feriţi, smulşi din „sfera de influenţă a jocului periculos, pro-imperialist, făcut, în acele timpuri, de Tito, în Iugoslavia”.

„În iunie 1951, comuniştii au pus în practică cea mai amplă acţiune de dislocare a unei populaţii de pe teritoriul României. Au intrat în malaxor peste 200 de localităţi aflate la graniţa cu Iugoslavia. Au fost deportate 44.000 de persoane - indiferent de vărstă, sex, naţionalitate, stare de sănătate; gravide şi prunci abia născuţi - în Bărăgan, o regiune subpopulată şi ostilă, o adevărată Siberia românească”, îmi povesteşte Dan Ţălnaru.

Toţi aceşti oameni au fost transformaţi, peste noapte, în „duşmani ai poporului”, în „elemente duşmănoase”, în „trădători de neam”, marea majoritate fiind vinovaţi doar de vecinătatea cu Serbia lui Tito. Odată ajunşi în Bărăgan, bănăţenii au fost coborâţi din trenuri în câmpul mistuit, vara, de soarele încins, pietrificat iarna de geruri cumplite, şi obligaţi să-şi ia vieţile de la capăt – să-şi ridice case, să-şi producă hrana de fiecare zi, să-şi crească copiii în condiţii aproape inumane.

„În 1951, au ajuns aici 450 de români. Statistica regăsită în dosarele CNSAS vorbeşte despre 147 de români bănăţeni, 39 de basarabeni şi bucovineni, 11 aromâni, 246 saşi şi opt sârbi, care au ridicat, în câmp, satul Rubla, ridicându-şi case din chirpici, nuiele, stuf şi paie” mai spune Ţălnaru.

Copii fără copilărie

„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!” îşi reaminteşte Ileana Mateescu de acele zile, după 60 de ani. Când a ajuns la Rubla, avea doar cinci luni.

“Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri”, mai spune femeia.

Noaptea de Rusalii

IICCMER consideră deportările ca fiind una dintre crimele cumplite ale comunismului din România. Astfel de colonii ale „domiciliului obligatoriu” – „D.O.”, cum stătea scris în buletinele celor deportaţi, ca o danga arsă pe spinarea cailor – au apărut în arşiţa Bărăganului la Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Lăteşti. Aşezări transformate în timp, de munca oamenilor smulşi din casele lor, în noaptea de Rusalii a anului 1951, în adevărate sate care dăinuie şi azi.

După ce mulţi dintre cei deportaţi s-au întors acasă, la mijlocul anilor 50 – unde au luat, din nou, viaţa de la capăt, vechile gospodării fiindu-le confiscate -, odată cu ridicarea interdicţiei de a părăsi „domiciliul obligatoriu”, în casele de chirpici din Bărăgan aveau să fie „internaţi” foşti deţinuţi politici, „recalcitranţi” şi „încă nereeducaţi în spirit comunist”.

Alţi ani de detenţie au petrecut la Rubla Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ion Diaconescu, Ion Ioanid, Alexandru Ivasiuc şi încă mulţi alţii.

În 1964, anul graţierii generale, casele au fost demolate şi pământul arat. Comunismul îşi ştergea urmele crimelor.

Această barbarie, aplicată într-o demenţă colectivă de către activiştii comunişti şi organele lor de represiune, între anii 1951-1956, a dus la moartea a 1731 de deportaţi, între care 175 de copii, de o zi, de patru zile, de câteva luni sau de câţiva ani.

Citește și: