3212 vizualizări 17 feb 2010

Pelicula cinematografică e un mediu de cultură excelent pentru bacterii şi ciuperci. Mucegaiurile, când prin gustul filmului, îşi înfig "rădăcinile microscopice" în "carnea imaginii" şi o sug de toate sevele artistice. Cu timpul, bucăţile mai gustoase din personajele sau peisajele ce apar în fotograma blestemată dispar, încât, după 20 de ani de stocare improprie a rolei de film, poţi avea surpriza ba că unei actriţe de prim rang îi lipseşte o jumătate de cap, ori că unui premiant Oscar, care-a făcut furori la vremea lui, i-a fost ciuntită mâna de la umăr în jos, cu tot cu jumătate din bust.

Motivul pentru care microorganismele se înghesuie în număr aşa de mare la film e faptul că peliculele cinematografice conţin gelatină, substanţă care în laboratoarele medicale şi de microbiologie e considerată unul din cele mai propice medii de cultură pentru microorganisme. Anca Mitran, directoarea Arhivei Naţionale de Filme, explică ce e de fapt pelicula de film: "Pelicula cinematografică e formată din suport şi emulsie. Suportul- rola transparentă de plastic, cu perforaţii- a fost pe rând celuloidul, triacetatul şi acum e poliesterul. Peste el este aplicat un strat de gelatină. Gelatina e practic mediul în care se formează imaginea. La o peliculă virgină, gelatina e impregnată cu substanţe fotosensibile, care după expunere şi developare se transformă în imagine".

Filmul ca aliment

Singurul mod în care o peliculă cinematografică poate fi protejată de atacul microorganismelor e o schimbare climatică majoră de tip glaciaţiune, unde temperaturile scăzute şi seceta să facă insuportabilă viaţa pentru mucegaiuri şi coloniile bacteriene. Din acelaşi motiv pentru care fiecare dintre noi băgăm acasă mâncarea în frigider, ca să nu se strice, preponderent sub acţiunea aceloraşi microorganisme, Arhiva Naţională de Filme (ca peste tot în lume) a optat pentru depozitarea colecţiei naţionale de peliculă cinematografică însumând 400.000 de role provenind din peste 100 de ţări în megafrigidere la temperatura de 3-5 grade Celsius, cu umiditate controlată a aerului ce nu depăşeşte 30%. Într-un singur depozit frigorific modern (care costă în jur de 200.000 euro) încap, stocate pe rafturi, 30.000 de role de film, fiecare inscripţionat cu un cod unic de bare, pentru localizarea lui uşoară de către arhivişti, întocmai ca identificarea unei cărţi într-o bibliotecă. Fiindcă fac parte din tezaurul cultural al României, depozitele frigorifice cu filme de la Jilava sunt păzite 24 din 24 de 17 gardieni publici. În frigiderele mai vechi ale ANF, se distinge un miros slab de oţet. Este un efect nedorit, întâlnit la peliculele de triacetat. "În timp peliculele au un aşa-zis «Sindrom Vinaigre», favorizat de temperatură, care înseamnă că suportul lor hidrolizează, formându-se vapori înţepători cu iz acetic. Degradându-se, pelicula se contorsionează, deformând ireversibil imaginea". Cele 4.800 de bobine de celuloid care au mai rămas în ANF după ce multe din cele aproape 30.000 de role scăpate din război au fost arse ca fiind "neconforme cu ideologia" în anii '60, sunt stocate separat de celelalte pelicule cinematografice, pe motiv că nitroceluloza e puternic inflamabilă. Aceste pelicule au doar rol de "martori", nefiind niciodată proiectate în vreo sală de cinematograf, fiindcă s-ar putea aprinde de la căldura lămpii de proiecţie.

Creaţiile cinematografice bolnăvicioase- sub tratament cu chimicale

Ca să nu contamineze celelalte pelicule, înainte de a fi introdusă în depozitul frigorific sau mutată dintr-un frigider în altul, fiecare rolă de film e verificată fotogramă cu fotogramă, sub lampă, de un laborant, care îi pune diagnosticul: mucegăită, prezintă pete de ulei, urme de amprente, este prăfuită...Peliculele murdare sunt trimise la curăţat, în trecut cu periuţa din păr de veveriţă, mai nou cu o bucăţică de pluş.

Filmele bolnave sunt supuse tratamentului medicamentos: "Dacă există mucegai profund sau bacterii în emulsia peliculei, banda e imersată într-o baie chimică cu soluţii antimicrobiene. La apă gelatina de pe peliculă îşi măreşte volumul de 2-3 ori, substanţele se impregnează în ea, omoară bacteriile şi ciupercile. La final pelicula se usucă, însă chimicalele rămân în gelatină, conferindu-i şi o protecţie în timp".

Cel de-al treilea diagnostic pus filmelor: "deteriorate", nu are leac la noi din lipsă de bani: "Am încercat să improvizăm un telecine care preia imaginea la o calitate bună, scanând pelicula fotogramă cu fotogramă. Însă ne-ar trebui o licenţă pentru programul Revival care rulează pe un calculator cu 16 procesoare, cu 80 GB de RAM şi hard de minim 2 Terra, care să permită recompunerea digitală a bucăţilor lipsă, ori cu zgârieturi, pe baza informaţiilor colectate din fotogramele alăturate".

Vizionare privată în sala de proiecţii a ANF, la preţul unui bilet de film la Mall

Fiind o instituţie subordonată Ministerului Culturii, Arhiva Naţională de Filme e obligată să permită oricui vizionarea oricărei pelicule din arhivă, în sala de proiecţii pe care ANF o deţine la Jilava. Singura condiţie pusă celor interesaţi este să-şi facă programarea cu două săptămâni în avans, pentru ca stafful ANF să identifice pelicula, să o scoată din depozit, să-i verifice integritatea şi s-o cureţe înainte de proiecţie. Ecranul de proiecţie nu este mare, având cu aproximaţie dimensiunile: 5 m lungime şi 1.6 înălţime. Experienţa merită însă, dacă socotim că preţul unei vizionări private este de 50 lei, adică cât ar costa un bilet de film la Mall. Ce face însă adevărata diferenţă e numărul colosal de filme (30.000 de copii de filme româneşti, 16.000 străine, dintr-un total de aproape 46.000) dintre care iubitorul de film poate opta. Menţionăm doar câteva, cu valoare istorică de necontestat: prima filmare în România, realizată de Paul Menu şi datând din 1897: "Parada de 10 mai"; primul film românesc de ficţiune păstrat, "Independenţa României" (1913), realizat de Grigore Brezeanu şi Aristide Demetriade.

Alte pelicule rare sunt "Hemiplegia" (1898), primul film ştiinţific din lume, al profesorului Gheorghe Marinescu, filme ale pionierilor cinematografului balcanic Milton şi Ienache Manakia, considerate printre primele filme etnografice din lume: "Obiceiuri din viaţa aromânilor din Pind" (1907); filmele sociologice realizate de echipa profesorului Dimitrie Gusti, precum "Obiceiuri populare româneşti" (1928) şi "Drăguş- viaţa unui sat românesc" (1929). Dintre peliculele străine menţionăm un film al lui Charles Chaplin, "Charlot om preistoric/ His Prehistoric Past" (1914), pe care doar Arhiva Naţională de Filme şi urmaşii cineastului îl au. Arhiva se mai mândreşte cu un foarte vechi film colorizat manual "Răzbunarea lui Ludovic al 13-lea" (1910), regizat de André Calmettes. Evident, se păstrează toate filmele româneşti realizate după 1947, inclusiv filmele premiate în trecut la Veneţia, Cannes şi Berlin, ale regizorilor Paul Călinescu, Ion Popescu-Gopo, Liviu Ciulei, Mirel Ilieşu, Mircea Mureşan, Dan Piţa şi Lucian Pintilie.

Citește și: