Alina Matis
7729 vizualizări 27 nov 2013
Gândul vă prezintă o serie impresionantă de poveşti ale unor adevăraţi misionari ai limbii române, oameni care reuşesc prin harul, talentul şi priceperea lor să îi facă şi pe alţii să înţeleagă frumuseţea acestei limbi. Precum Monseniorul Anton Lucaci, omul care l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română, ori Mirel Magop, Badea Cârţan al vremurilor noastre, care merge în opinci până la Roma pentru a oferi cărţi de acasă românilor din străinătate. Sau oameni ca Mihnea, copilul pentru care simplul fapt că poate să scrie "La mulţi ani, România!" este o minune, ori ca Mirela Miron, profesoara care a plecat dintr-o multinaţională pentru a-i învăţa română pe copiii din Apuseni sau ca aceşti medici străini care ne vorbesc limba şi ne salvează viaţa. Veţi face cunoştinţă cu toţi, în cadrul campaniei VORBEŞTE ROMÂNEŞTE, care vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanţă. De ce am lansat această provocare, puteţi citi AICI.
 

Să ne vorbească limba este "un semn de respect", ne arată, într-o română perfectă, Excelenţele lor, Philippe Gustin şi Martin Harris, cei mai cunoscuţi „vorbitori diplomatici” de limbă română. Un gest firesc, de bun simţ,  în faţa căruia noi, vorbitori nativi ai unei limbi care nu este una de circulaţie internaţională, ne putem pleca. 

Cu ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, nu am vorbit despre Schengen, ci despre gestul său, pe care diplomatul francez a considerat că îl datorează României: să îi înveţe limba ţării în care a fost numit ambasador. O chestiune de respect, spune oficialul, care a luat, la fel ca omologul său englez, lecţii de română. Cu Martin Harris nu am vorbit despre românii din Regat, ci despre faptul că, astăzi, ambasadorul ne vorbeşte impecabil limba, ne citeşte versurile şi ne ştie expresiile. De parcă ar fi român.

În rândurile de mai jos, vă invităm să îi cunoaşteţi pe ambasadorii Philippe Gustin şi Martin Harris altfel. Ca vorbitori şi misionari ai limbii române.

Foto: Gândul

Cteşte şi alte poveşti din campania VORBEŞTE ROMÂNEŞTE:

- Povestea Monseniorului Anton Lucaci, omul care l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română: "La schimb, el m-a învăţat limba sfinţilor"

- Badea Cârţan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărţi de acasă românilor din străinătate

- Povestea copilului pentru care faptul că poate să scrie "La mulţi ani, România!" este o minune

- Cărtureşti se alătură campaniei iniţiate de Gândul. Cărţile de pe raftul dedicat limbii române

- Profesoara care a renunţat la salariul şi maşina de serviciu de la multinaţională pentru a-i învăţa limba şi literatura română pe copiii din Apuseni

- Un nigerian, un yemenit şi o franţuzoiacă. Povestea medicilor străini care vorbesc perfect româneşte. Un singur cuvânt le lipseşte din vocabular: ŞPAGĂ

Episodul francez: "Dacă eu nu vorbesc limba română, atunci nu mai sunt credibil"

Când i-am transmis lui Philippe Gustin, ambasadorul Franţei în România, invitaţia de a ne împărtăşi experienţa lui de vorbitor de română, a zis imediat DA. Şi a zis în română. Iniţial, înţelegerea cu el a fost ca fiecare să vorbească în limba lui maternă, dar la reşedinţa sa de lângă Biserica Amzei ambasadorul s-a răzgândit. Şi a decis să facă un exerciţiu de conversaţie şi să vorbească în româneşte, pentru a-şi arăta preţuirea pentru 1 Decembrie şi limba română.

Prima dată când Philippe Gustin ne-a auzit limba a fost în 1993. Venise în concediu în Maramureş. De învăţat însă, a început să o înveţe când a aflat că va fi numit ambasador. Aşa i se pare normal, spune: "foarte normal". "Am trăit în patru sau cinci ţări şi întotdeauna am învăţat limba locului în care am fost. Este normal", răspunde ambasadorul în română. 

„Pe de altă parte, ştiţi că România este o mare ţară francofonă şi este pentru mine foarte important să învăţ limba română, pentru că eu sunt un ambasador care întotdeauna a explicat că este foarte important să înveţi limba franceză - şi eu nu vorbesc limba română. Atunci nu mai sunt credibil”. Atât de simplu. Întoarce favoarea unui popor mult timp francofon/francofil, pentru care a fost mult timp de bonton să vorbeşti franceză sau cu franţuzisme.

"Profesori de română" - Lucian Boia şi Cristian Mungiu

Ambasadorul Gustin vorbeşte o română foarte plăcută. Spune cuvintele rar, de frică să nu greşească.  Îşi spune povestea românească frumos şi atent. Un singur cuvânt îi face probleme la pronunţie: când. Tot ce iese la fiecare încercare este „chint".

Primul "când" a fost aşadar în 1993. Îl întreb dacă a găsit, la acel prim contact, asemănarea cu franceza: „Da, este o limbă latină, pe care este uşor să o înţelegi. Să vorbesc este puţin greu”. Râde şi dă din cap, aşteptând parcă înţelegere. „Cred că limba franceză şi limba română sunt două limbi foarte apropiate şi, de exemplu, gramatica română este foarte logică. Eu înţeleg (gramatica, n.red.), dar când vorbesc uit toate regulile. „Ştiu că fac mult, mult, mult greşeli şi este o problemă pentru mine, pentru că ştiu exact când sunt greşeli". Unde mai pui că, spune el, îşi dă seama de fiecare greşeală, de parcă ar fi un spectator la propriul exerciţiu lingvistic.

Al doilea "când" a venit 19 ani mai târziu, în 2012. Când a fost sigur că va veni în România în locul lui Henri Paul, Philippe Gustin şi-a căutat profesor de română. „Am avut 10-15 ore în Franţa, înainte să sosesc aici, în România. După - am avut aproape 20 de ore”. Maximum 35 de ore pentru a învăţa limba română. „Gata”, şi trage o linie imaginară.

În Franţa, a învăţat mai mult gramatica. În România, a „pipăit" cuvintele. Pe urmă le-a cunoscut, acum le poate vorbi.

Foto: Gândul

„Am avut un profesor la Paris, un român ce locuieşte acolo de mulţi, mulţi ani şi este un gramatician. Cu el nu am vorbit foarte mult. Mi-a explicat gramatica română precis, foarte bine, dar nu am vorbit. Am început să vorbesc abia aici, în România”. În ţară a continuat lecţţile de română cu o profesoară ce predă franceza la Institutul Francez.

Nu a avut mult timp, doar 35 de ore, şi spune că, informal, exersează constant „Am învăţat cu partener. Călătoresc foarte mult în toată ţara şi am ocazia să învăţ limba română cu toată lumea”. Unde mai pui că se uită zilnic la televiziunile de ştiri, citeşte ziarele noastre şi ne vede filmele. De altfel, spune despre sine că e fanul noului val al filmului românesc, apreciindu-l pe Cristian Mungiu şi al său „După dealuri”.

Mai mult, citeşte în română. Şi a început cu Lucian Boia,  „De ce România este altfel”: „Din fericire, am putut să o citesc în limba română, pentru că nu este într-o limbă străină, este numai în română şi este o carte foarte interesantă pentru un ambasador”.

Spune că nu a stat cu dicţionarul sau cu Google-ul în faţă. „Am citit această carte într-o noapte, foarte repede şi fără dicţionar, fără nimic. Nu sunt sigur că am înţeles tot, dar aproape”.

Ca să îşi exerseze conversaţia în română, a ales să îşi susţină discursurile în româneşte.

Primele cuvinte şi misterul lui "imediat"

Probabil vă întrebaţi dacă lecţile pe care le iau ambsadorii când învaţă o limbă străină se desfăşoară altfel decât s-a întâmplat în cazul fiecăruia dintre noi, atunci când, în primii ani de şcoală, ne-am familiarizat cu o limbă străină. Se pare că sunt la fel. Ambasadorul Franţei a început de exemplu cu aceste expresii: „E foarte uşor: ‘Eu sunt român’, ‘Locuiesc în Bucureşti’”.

Spune că i-a fost greu - şi îi este în continuare - să înţeleagă diferenţa dintre "obosit" şi "bolnav": "Nu ştiu de ce, dar este pentru mine foarte greu să fac diferenţa”. O altă problemă o reprezintă şi cuvântul "imediat". "Când cineva spune ‘imediat’, este sigur că nu o să fie imediat”. Iată cum, la faţa locului şi "la faţa limbii", înveţi şi sensurile practice, uzuale, din afara dicţionarului, pentru diferite cuvinte.

Până să înveţe română, Philippe Gustin a învăţat engleză, rusă, maghiară şi germană: „Limba română este o limbă latină şi este mai uşor decât o altă limbă, precum limba maghiară – limba maghiară este o limbă destul de grea. Dar este şi puţin periculos, pentru că, după cum am spus, se poate să înţeleg foarte repede, dar este puţin greu să vorbesc. Şi este întotdeauna greu pentru mine să vorbesc şi scuză-mă dacă nu vorbesc foarte corect”, încearcă ambasadorul o comparaţie între limbile străine pe care le cunoaşte.

La finalul întâlnirii cu ambasadorul Philippe Gustin, am avut parte de un moment literar franco-român. A pregătit unul dintre citatele lui preferate, două versuri din "L’Art poétique" (1674), a lui Boileau. Ne-a recitat în franceză, după care a tradus şi în română:

„Ce que l'on conçoit bien s'énonce clairement,// Et les mots pour le dire arrivent aisément”

„Ceea ce este limpede gândit se exprimă clar, // Iar cuvintele vin uşor”.

"C’est tres beau ca. Şi se poate aplica în toate limbile", spune, după care aşteaptă să îi facă semn una dintre membrele echipei de comunicare dacă s-a descurcat bine. S-a descurcat.

Episodul britanic: Româna din Narnia

Românii sunt norocoşi. Diplomaţilor străini le place limba română. Dovadă - ambasadorul Marii Britanii,  Martin Harris (venit la post în 2010), probabil cel mai cunoscut vorbitor „diplomatic” de limba română.  Recită din Eminescu, Mioriţa sau chiar Pluguşorul. Când îl asculţi pe Harris vorbind în română, este imposibil să nu vezi pasiunea pentru această limbă, dar şi pentru istoria României, despre care citeşte foarte mult.

Mai mult, se foloseşte de română ca să ne promoveze ţara şi cultura. Îl citeşte pe Eminescu şi recită "Revedere", ca să ne-nveţe să ne păstrăm pădurile.

L-am întâlnit pe Marin Harris la ambasadă şi ne-a invitat într-un spaţiu relaxat, ce recreează atmosfera britanică de acasă. Un pub, tapetat cu o fotografie imensă, pe un întreg perete, ce te trimite direct în Anglia ambasadorului Harris, pe o străduţă londoneză, flancată de cabinele roşii de telefon.

Pub-ul cu măsuţe şi scaune înalte, dotat cum se cuvine cu whisky scoţian bine învechit şi cu bere la draft, o masă de biliard, darts şi decorat cu harta ameţitoare a metroului din Londra şi două mingi de rugby, te duce cu gândul la un singur lucru: un petic de Britanie teleportat în Bucureşti. E locul de refugiu şi relaxare al diplomaţilor britanici, inaugurat în vara acestui an. Din acest decor britanic, am vorbit despre România, despre limba română.

"Mămăliga cu smântână", dovada că ştii româneşte

La fel ca omologul francez, Harris a fost iniţiat într-ale limbii române în Anglia natală, când a fost decisă numirea lui. A avut câteva cursuri la Foreign Office (echivalentul ministerului de externe), din Marea Britanie. Adevăratele lecţii de română le-a luat în România, înaintea de a se instala la ambasadă.

A ajuns la Iaşi, unde a avut parte de aşa-numitele "immersion trainings", un fel de pregătire la faţa locului, 24 de ore din 24, o simulare de românitate. A stat trei săptămâni la o familie de români din Iaşi, timp în care mergea şi la cursuri de română. Aici a învăţat bazele, iar prin "baze", gazdele lui s-au îngrijit ca oaspetele diplomat să ştie inclusiv să ceară "mămăligă cu smântână".

„Pentru mine a fost o plăcere să învăţ limba română. Am învăţat limba franceză şi am învăţat şi limba rusă. Deci a fost un avantaj, fiindcă, pentru mine, o limbă latină nu e ceva dificil, dar a fost o problemă cu influenţa limbii ruse, pentru că este un element de influenţă slavă în limba română, din cauza ‘limbii’ Bisericii. Şi am accentuat aceste cuvinte slave, ca ‘este o strădanie veşnică’, de exemplu. Pentru profesorii mei, a fost amuzant”, rememorează ambasadorul, vorbitor şi de rusă, ucraineană şi franceză.

Când a ajuns la post, stafful ambasadei a vorbit mult cu el în română, tocmai pentru a nu uita "mămăliga cu smântână" învăţată la Iaşi. Lecţii a luat în continuare, de la un profesor de la o şcoală particulară. Le ia şi acum, săptămânal. Înainte de fiecare apariţie publică, vorbeşte cu echipa lui în română, pentru a-şi face "încălzirea".

Limba, istoria şi religia. Plus o Crâmpoşie selecţionată

"Eu cred că pentru un diplomat e foarte important să înţeleagă trei lucruri: limba străină, istoria şi religia unei ţări. Eu cred că, înţelegând aceste trei lucruri, e mai bine, e mai uşor să fii un diplomat de succes", explică Harris, întrebat de ce a învăţat limba română, când, la fel ca Gustin, ar fi putut să îşi vorbească limba.

Îl provoc la o discuţie despre cuvinte şi expresii în română, discuţie care devine foarte practică. "Pentru mine, e uşor să pronunţ ‘Fetească neagră’ ‘Crâmpoşie selecţionată’, dar încă e mai greu să pronunţ ‘Tămâioasă’. Acesta este un cuvânt greu pentru mine”, mărturiseşte ambasadorul, Crâmpoşia selecţionată fiind şi vinul lui favorit.

Dincolo de cuvinte mai greu sau mai uşor de pronunţat, spune că de degustat le-a degustat pe toate “cu mult drag”.

Ce ar alege ambasadorul Harris din bibilioteca-i naţională? Shakespeare, Bacon, Bronte, Dickens, Austen, Conrad – oricare dintre aceste nume? Dar nu. Îil alege pe C.S. Lewis, unul dintre autorii lui preferaţi. De altfel, la începutul lunii noiembrie, diplomatul a fost la Iaşi, la un simpozion dedicat autorului englez, unde a adus o ediţie princeps din "Cronicile din Narnia".

Din cartea-i preţioasă, „Cronicile din Narnia: Leul, Vrăjitoarea şi Dulapul”, Martin Harris a ales să ne ofere un paragraf simbolic. Scoate un bileţel roz care îi serveşte drept semn de carte şi-l citeşte în engleză. Pe urmă, închide cartea şi spune, într-o română impecabilă:  „Acum citesc în limba română”. Ia o carte mare, cu coperte cartonate. Aceleaşi „Cronici din Narnia”:

„- Haideţi!, strigă domnul Castor, care aproape dansa de încântare. Veniţi să vedeţi! E o lovitură cruntă pentru Vrăjitoare! Se pare că puterea deja i se clatină.

- Ce vreţi să spuneţi, domnule Castor?, întrebă Peter.

-  Nu v-am spus că ea a făcut să fie mereu iarnă, dar niciodată Crăciun?, explică domnul Castor. Nu v-am spus? Ei, acum veniţi să vedeţi!
Atunci, urcară cu toţii şi văzură. Era o sanie şi era trasă de reni cu clopoţei la ham, dar erau mult mai mari decât renii Vrăjitoarei.

Şi nu erau albi, ci bruni. Iar în sanie era un personaj pe care toată lumea îl recunoaşte de cum dă cu ochii de el. Era un om uriaş, îmbrăcat într-un veştmânt de un roşu strălucitor, cu o barbă albă imensă, care i se revărsa ca o cascadă peste piept. Cu toţii îl cunoşteau, pentru că, deşi fiinţe ca acestea vezi doar în Narnia, le vezi fotografiile şi auzi despre acestea şi în lumea noastră, lumea din partea aceasta a garderobei.

Dar când le vezi în Narnia, e oarecum diferit. Era atât de masiv şi atât de bucuros şi atât de real, încât încremeniră. Erau bucuroşi, dar şi solemni.

-În sfârşit, am sosit! Nu m-au lăsat să intru în ţară multă vreme, dar am pătruns în cele din urmă.

Aslan e pe drum. Puterea vrăjii ei slăbeşte”.

 

A contribuit Andrei Luca Popescu.

Citește și: