11 vizualizări 1 aug 2007

Câmpul de la marginea Otelecului a devenit şosea cu sens unic pentru ţiganii sârbi. Spre România. De aproape o săptămână, nu e noapte să nu se dea alarma la sectorul Poliţiei de Frontieră Cruceni, de la graniţa cu Serbia. “În primul grup erau opt.

De a doua zi au început să curgă grupuri-grupuri. Vin şi o iau spre noi, orientându-se după canalul Bega. Până acum eram cu ochii la noi, să nu fugă alţii spre sârbi. Dacă scăpa unul la ei, nu trecea de trei sate că-l înhăţau.

Acum stăm cu ochii invers. Dacă scapă în interior, e jale. Ţi-o iei la coaste de la şefi de nu te vezi”, povestea ieri noapte un agent, în timp ce mătura întunericul cu un binoclu cu infraroşu. “Când apar şi merg pe câmp, îi vezi ca pe nişte licurici agitaţi.

Când îşi dau seama că-s deja la noi, se liniştesc. Dacă-i somezi, stau imediat, cuminţi, pe loc”, explică omul cu binoclul. Ăsta e şi norocul poliţiştilor de frontieră: dacă sârbii ar lua-o la fugă în mai multe direcţii, ca să scape, ar fi mult mai greu.

Pentru toţi poliţiştii din sector, care are 40 de kilometri, sunt două maşini care merg – un microbuz şi o Dacie deşelată, care face pană când ţi-e lumea mai dragă. Pe hârtie, parcul auto e bogat cu vehicule de teren şi camioane.

În realitate, câteva ARO-uri puse pe butuci şi un schelet de camion. În timp ce poliţiştii de frontieră de pe fâşia cu Serbia, graniţă externă a Uniunii Europene, “ară” câmpurile cu pasul, câteva sute de kilometri mai încolo, la graniţa cu Ungaria, se lucrează cu jeep-uri rămase de pe vremurile de dinainte de integrare. Norocul cel mai mare sunt termoviziunea şi binoclurile cu infraroşu. Plus flerul. Situaţia se schimbă de la o zi la alta şi nu te poţi baza pe ce a fost ieri.

Toată noaptea, echipele de la Frontieră au “scanat” culoarul din zona Ionel-Otelec, linia de sosire a ţiganilor din satele Voivodinei, lansaţi în cursa spre România. Părea că s-a aşternut liniştea. Doar un iepure şi vreo patru vulpi au mai animat peisajul.

Spre dimineaţă, a început agitaţia. La patru şi-un pic, una dintre echipe a dat alarma. În apropierea gării din Ionel, după o casă, zece transfugi pândeau şoseaua aşteptând un autobuz. N-au mai apucat să facă nimic, că i-au încercuit poliţiştii.

“Vrem la voi. Azil. Suntem de la Craişnic, ţigani. Bosanaţii (paramilitarii sârbi din Bosnia, întorşi acum acasă – n.r) au ţipat uiege pline cu benzină să ne dea foc. Nu cutează să ieşim la stradă”, a explicat situaţia Saşa Boţ, care a trecut graniţa cu femeia lui şi cei trei copiii.

Cu actele pregătite de predare, bărbatul explică şi traseul: “Am venit cu autocarul până la Itebei. Am trecut podul şi apoi şanţul. Am ştiut unde e România după lampurile din sat. N-am văzut grănicer sârb la graniţă”.

Un neam de-al său din Torac, Dane Boţ, priveşte îndelung înapoi: “Sima, fratele meu, a rămas acolo cu mama, cu tata şi cu sora mea. N-au putut să fugă cu noi din cauza surorii de şapte ani. O să vină şi ei cât de repede”, ne asigură bărbatul.

Copiii de un an şi jumătate dorm rupţi în braţele părinţilor. Nimic nu-i mai deranjează. Părinţii încearcă să-i ascundă de frigul dimineţii, strângându-i în braţe, şi le explică românilor: “Pentru ei am fugit. Să-i ştim în siguranţă”. Înghesuiţi în maşinile de acasă ale poliţiştilor de frontieră, sârbii sunt duşi la sediul din Cruceni, pentru declaraţii. Când fac ochi, puradeii încep să se joace cu afişele pe care stă scris-n româneşte “Ce este Uniunea europeană?” Nu înţeleg nimic, dar nici nu contează. Au ajuns la căldură.

Abia apucă poliţiştii să-i ducă “la sector” pe cei zece, că iar se dă alarma. Este aproape şapte dimineaţa. Un echipaj de la intrarea în Otelec tocmai a ochit un grup numeros venind spre sat, care de abia se desluşea în ceaţa de dimineaţă.

Pe digul canalului Bega, la un kilometru şi ceva, echipa de intervenţie apare în spatele transfugilor. Când văd girofarurile pornite, se opresc. Sunt 13 cu totul: bărbaţi, femei, copiii. Singura avere – câteva genţi jerpelite. La numărătoare, cel de-al o sutelea transfug iese Steve Lacatuş, un ţigan de 17 ani, din Itebei. A trecut graniţa desculţ, doar cu o pereche de blugi şi un tricou pe el. Noroiul i s-a sudat pe picioarele goale, iar frigul îi zguduie oasele.

Un poliţist de frontieră se dezbracă şi îi pune pe umeri geaca sa verde fosforescent. Omul zâmbeşte timid, după care scoate buletinul sârbesc. Înainte să se urce în microbuz, se apleacă şi ia câteva pietricele de pe jos. “Ăsta e obiceiul ţiganilor.

Dacă iau pământ în mână când ajung undeva, e semn că vor să rămână acolo pentru totdeauna”, explică un veteran în prins fugari.


Citește și: