Gabriela Antoniu
Ionela Banarescu
Costin Nistor
1797 vizualizări 21 aug 2019

Spre exemplu, în weekend transportul public era sistat, iar cu autoturismul personal puteai să circuli în funcţie de anotimp, numărul de înmatriculare şi data din calendar. Dacă data era un număr impar şi maşina avea tot un număr impar, circulai, altfel aşteptai ziua când şi una, şi alta se potriveau.

Într-un interviu, fostul procuror militar Dan Voinea povesteşte o experienţă personală despre  efectele dramatice ale  raţionalizării în viaţa de zi cu zi a românilor înainte de 1989.

„Mi-a murit bunica în iarna anului 1988 spre 1989, iarna, lumea a uitat că iarna când începeau să cadă ultimii fulgi de zăpadă era prin noiembrie aşa, se întrerupea circulaţia tuturor autovehiculelor proprietate personală în toată ţara şi se mai dădea voie la circulaţie de abia în primăvară când nu mai ningea. Am făcut şi eu un raport să plec cu maşina să mi-se aprobe că mi-a murit bunica şi un general de la Ministerul de Interne, mi-a propus o rezoluţie: Tocmai dumneavoastră care sunteţi procuror încălcaţi legea.

Legea era el de fapt era şeful IGP-ului şi el dădea ordin de întrerupere a circulaţiei. Nu mi-a dat voie să plec cu maşina, m-am dus cu sora mea am zis să plecăm cu un tren. La ţară nu găseai nimic pentru înmormântare. M-am dus la un prieten care avea un restaurant, tot de la mine de acolo din Gorj, avea un restaurant pe Calea Victoriei, La Caraiman se chema restaurantul şi pe şeful restaurantului Nicu Păun îl chema, şi i-am spus: mi-a murit bunica, dă-mi şi mie pentru înmormântare.

Mi-a dat doi saci cu chifle, că nu găseai mâncare, mi-a dat nişte copane de pasăre congelate pe care nu le găseai în comerţ, câteva kilograme de ulei, zahăr. Mi-a dat destule lucruri ca să îmi folosească la pomană. Dacă mă prindea cu ele mă aresta. Încălcăm decretul ăla pentru că aveam o cantitate mai mare şi de ulei şi de zahăr decât aveam voie Am mers cu trenul, nu m-a controlat controlorul de la tren, care putea să facă lucrul acesta dacă dorea, dar ne-a lăsat în pace”, îşi aminteşte Dan Voinea.

„Lucrurile depăşiseră orice limită. Era un regim inuman”

Problemele sale nu aveau să se sfârşească odată cu procurarea alimentelor şi transportul acestora în satul bunicii.  Ajuns cu chiu cu vai la Săcelu, Dan Voinea avea să constate că bunica lui nu avea sicriu.

„Când am coborât în Târgul-Cărbuneşti, în spatele gării era autogară din Târgul-Cărbuneşti până la Săcelu aveam de mers 20 de kilometri, şi acolo era un afiş că la sfârşit de săptămână nu circulă transportul în comun pentru economie de benzină. Am rămas cu sora mea acolo cu sacii, m-am dus la procurorul şef că mă cunoştea eram prieteni cu el. L-am rugat să îmi dea o maşină să mă duc cu ea. „Mă păi maşină de servici, cum să te ducă dacă ne prinde ”, până la urmă zice <Uite te duc şi te las acolo, dar dacă este vreo discuţie nu te-am dus eu.>” 

M-a lăsat acolo i-am mulţumit am intrat în casă, şi era bunica întinsă în pat, nu avea sicriu, pentru că la sfârşitul săptămânii nici la CAP nu lucrau gaterul şi restul, iar curentul era întrerupt. Întrerupeau curentul electric şi în Bucureşti, întrerupeau curentul ore în şir. Atunci am luat-o eu frumuşel pe jos de la Săcelul la Târgul-Cărbuneşti. Acolo am mers la un alt cunoscut care avea un depozit de lemne, care mi-a dat un sicriu care era făcut pentru cineva care încă nu murise, era în spital.

I-am lăsat bani că să facă alt sicriu, şi cu un camion care transporta lemne am dus sicriul. Am ajuns la Săcelu şi am luat-o pe bunica am pus-o pe o sanie şi aşa am dus-o la cimitir. Procuror fiind. Cu ce a greşit bunica mea să nu pot să o îngrop creştineşte. Lucrurile depăşiseră orice limită. Era un regim inuman. Mai mult decât atâta, ce pot să va spun?”, se întreabă fostul procuror militar după atâţia ani.

Tot Dan Voinea povesteşte că bătrânilor nu le era uşor nici să trăiască: “Nu vă spun că pe linie de sănătate, medicii care îndrăzneau o reţetă gratuită mai mare de 100 de lei erau sancţionaţi, dacă erai bătrân şi chemai Salvarea în primul rând te întrebau ce vârstă ai şi dacă aveai peste 60 de ani nu venea Salvarea.”

Şi pentru medici, mai ales cei tineri, viaţa înainte de Revoluţie era o luptă continuă, de pe o zi pe alta, din aproape în aproape. O spune doctoriţa Alis Grasu, şefa Serviciului de Ambulanţă Bucureşti Ilfov, într-un interviu, care face parte dintr-o producţie mai amplă privind viaţa înainte de Revoluţie.

„Eram tânăr medic salariile erau extrem de mici, eram la început de viaţă, cu multe probleme cu multe greutăţi, cu un copil de patru ani. Încercăm să facem faţă la tot ce înseamnă provocările vieţii. Ne descurcam din aproape în aproape, de la o zi la alta. Astfel încât să nu îi lipsească nimic copilului, iar noi să ne putem asigura un trai decent. În acelaşi timp am început să fac gărzi la ambulanţă, m-am contaminat de microbul urgenţei şi din acel moment viaţa mea a fost dedicată urgenţei şi pacienţilor în primul rând, ei ocupau o parte foarte importantă a vieţii mele de zi cu zi”, a declarat Alis Grasu.

Citeşte continuarea pe platforma REVOLUTIONS...

Citește și: