Mădălina CHIŢU
24122 vizualizări 24 nov 2011

A decis să se specializeze în medicina de urgenţă după ce părinţii i-au murit într-un accident de maşină. "La începutul anului II de facultate, înainte de Revoluţie, părinţii mei au murit într-un accident de maşină. Stând cu ei în terapie intensivă, la Spitalul Floreasca, mi-am dorit foarte mult să pot face pentru alţii ceea ce nu ştiam să fac pentru părinţii mei. Poate ăsta e motivul pentru am ajuns aici, unde, din păcate, zilnic mă confrunt cu astfel de cazuri", mărturiseşte pentru gândul dr. Mioara Zamfir, unul dintre medicii Spitalului Universitar din Bucureşti.

Mioara Zamfir lucrează la UPU, pe româneşte Unitatea de Primiri Urgenţe. Practic ea este prima mână prin care trec cazurile grave care ajung la Municipal, aşa cum este cunoscut spitalul bucureştean. Stă mult în gardă, care ajunge să adune 30 de ore şi nu 24. Nu ştie ce înseamnă aniversări, revelion, crăciun pentru că la camera de gardă timpul curge altfel.

Trei specialităţi şi o ambiţie

Mioara Zamfir e licenţiată în medicină la UMF "Dr.Carol Davila" şi de zece ani lucrează la Spitalul de Universitar de Urgenţă Bucureşti. Are trei specialităţi, toate urmate "dintr-o ambiţie personală", după cum spune: "Am vrut să ştiu mai mult".

"Am trei specialităţi. Am făcut specialitatea de medicină de familie - medicină generală, pentru că eram un pic nemulţumită de sistem şi pentru că ştiam că pot mai mult. Am mai dat încă un rezidenţiat, de medicină internă, în care am făcut şi primariatul. Pentru că am avut şansa să obţin un post în departamentul de urgenţă şi să lucrez în acest departament am vrut să fac şi medicina de urgenţă pentru că am vrut să fiu pusă la punct cu toate. Toate aceste specialităţi au reprezentat o ambiţie persoanală", povesteşte Mioara Zamfir.

"Te doare sufletul la propriu când eşti scuipat"

Medicii de la Unitatea de Primiri Urgenţe se confruntă cu situaţii limită. "Indiferent de gravitatea cazului, de fiecare data ne implicăm şi facem tot ce ne stă în putinţă pentru a salva o viaţă, chiar dacă pacientul sau aparţinătorii nu percep lucrul acesta. Unele cazuri merg bine, altele nu. Mai există şi altcineva care hotărăşte alături de noi ce se întâmplă cu aceşti pacienţi", spune medicul.

Povesteşte că adesea rudele sau apropiaţii pacienţilor sunt agresivi, iar mulţi dintre cei care pleacă de la camera de gardă pe propriile picioare nu spun nici măcar "Multumesc!".

"De multe ori am avut tristeţea să vedem că după ce ne-am luptat şi am dat tot ce am putut pentru a pune pe picioare pacientul, acesta nu a băgat măcar un cap pe uşă să spună 'Mulţumesc!'.

De multe ori pacienţii se dezmeticesc direct pe secţie şi nu ştiu prin ce etape au trecut. Aparţinătorii de multe ori, sub şocul tragediei care li se întâmplă, sunt foarte agresivi, sunt revendicativi. Marea majoritate a cadrelor medicale din această secţie sunt femei şi te doare sufletul să fii scuipat la propriu sau agresat", mărturiseşte doctorul.

Resuscitare cu cuţitul la gât

Îşi aminteşte de o experienţă pe care o descrie drept "teribilă". "Eram într-o gardă trei doctoriţe. A fost adus un bulibaşă în stop cardio-respirator. Bărbatul avea antecedente: era hipertensiv, avusese un infarct, nu urma tratament şi nici stilul de viaţă recomandat. A făcut al doilea infarct, un stop-cardio-respirator. Imediat cum a ajuns la noi am început procedurile de resuscitare. Bineînţeles, n-a venit singur ci cu o sută de oameni după el, care au blocat camera de gradă. Spre norocul nostru nu au venit alte urgenţe. Am făcut resuscitarea în ciuda protocolului, care prevede ca după 30 de minute de resuscitare fără răspuns cardiac, mai ales dacă nu sunt alte motive să continui, trebuie să te opreşti. Astă-i protocolul standard în toată lumea. Am făcut resuscitare o oră jumătate, timp în care s-au adunat vreo 17 echipaje de poliţie şi au venit mascaţii. Resuscitarea era făcută cu aparţinători lângă noi, care ne ameninţau: "dacă moare vă tăiem". A fost un moment stresant. Oricum ne făceam protocolul de resuscitare, dar nu este normal să stai cu cuţitul la gât în acel moment. Din păcate momente ca ăsta nu sunt puţine. Am colegi care au fost fugăriţi cu cuţitul prin camera de gardă. Ţi-e şi frică când pleci. Te uiţi peste umăr să nu fie unul dintre aparţinătorii care s-a simţit deranjat sau jignit, ca să te urmărească", povesteşte Mioara Zamfir.

Fericirea medicului de la Urgenţă

Nu spune că meseria ei înseamnă doar tristeţe, ci şi bucurie, atunci când salvează vieţi. "Ne marchează şi multe cazuri. Este o adevărată dramă să resuscitezi un copil şi să nu-ţi iasă oricât ai vrea. Nu poţi spune că pleci normal acasă. Sunt medici care au şi ei copii... Vin adolescenţi victime ale unor accidente de circulaţie şi, orice ai face şi oricât ai încerca, nu poţi să îi salvezi. Nu ai cum să nu te implici", mai spune medicul.

"În sistemul de urgenţă nu e loc de plic"

"Un profesor, la care ţin foarte mult, mi-a spus că în viaţă este bine să faci bine, fără să aştepţi recompensă, şi atunci îmi spun asta tot timpul", susţine doctorul Zamfir. Spune că medicii care au plecat din sistem nu au făcut-o pentru bani, ci din cauza atitudinii şi a lipsei de respect cu care sunt trataţi de pacienţi şi de către stat. "Asta te deranjează cel mai tare. Sistemul te desconsideră prin felul în care te plăteşte. Societatea te desconsideră prin felul în care te tratează. Îmi e ruşine să spun că sunt medic, pentru că toată lumea devine agresivă şi începe să spună: 'Ciubucarilor!' sau 'Şpăgarilor'. S-a creat o atitudine negativă faţă de medici. În sistemul de urgenţă chiar nu există condiţionarea actului medical şi nu cred că poate să afirme cineva că se iau bani", punctează medicul Zamfir.

De ce nu a plecat din România

"Sunt sentimentală. Fratele meu spune că nu am plecat să lucrez în străinătate pentru că sunt patrioată", explică refuzurile unor clinici de afară Mioara Zamfir . "Nu am plecat pentru că mă simt legată de oameni, de colectiv. Oricât de greu ar fi, noi la spital ne înţelegem între noi şi ţinem unul la altul. În străinătate munceşti pe alţi bani şi în alte condiţii. Noi vedem zece pacienţi odată, ei văd unul singur. Pentru confortul unui medic e mai bine, dar...rămân aici", conchide Mioara Zamfir.

Citește și: