Aura STAN
24812 vizualizări 2 dec 2011

"Am tratat milionari în euro, fete care au fost finaliste la Miss, profesori universitari, posesori de-ai unor lucruri pe care ceilalţi le consideră esenţa fericirii. Boala psihică nu ţine cont că eşti bogat sau sărac, frumos sau nu", îşi începe povestea celor 30 de ani de psihiatrie Radu Mihăilescu, conferenţiar universitar doctor şi fost director al Spitalului Clinic de Psihiatrie "Prof. Dr. Al. Obregia", din Capitală.

Una dintre legendele vii ale fostului Spital numărul 9 ne invită în biroul lui spaţios, o cameră cu ghivece de flori şi tablouri. În spatele încăperii, pe un perete întreg, o bibliotecă, plină ochi de cărţi de specialitate. În faţa tratatelor de psihiatrie şi a lucrările de psihopatologie, sunt mai multe lucruri care-ţi sar în ochi. O diplomă înrămată "pentru cel mai bun tată", poze de familie, un minibust al lui Hipocrate, dosare şi mai multe statuete, despre care medicul spune că sunt "mărturii ale unor succese terapeutice". Lângă fereastră, e o caricatură de-a medicului, semnată de Ştefan Popa Popas. De un raft e sprijinită o cârjă lăcuită, cu ajutorul căreia Radu Mihăilescu, la cei 58 de ani, se ajută când merge.

Foto: Victor Ciupuligă

"Ţin la faptul că e cel mai luminos birou. Uneori, de abia aştept să ajung aici. Îmi face bine atât mie, cât şi pacienţilor", ne mărturişeşte specialistul. Povestea celor aproape 30 de ani de psihiatrie şi a miilor de pacienţi pe care i-a tratat nu e una uşor de sintetizat. Nici măcar de către protagonist, o fire jovială, comunicativă, care te tratează ca pe un egal. Atunci când povesteşte de diagnostice, simptome şi terapii, vorbeşte mai rar şi gesticulează. Are în spate ani întregi de experienţă didactică, când a explicat studenţilor că psihiatria e un domeniu mult mai complicat decât ceea ce au văzut în filme ca "Tăcerea mieilor" sau "Shrink - Psihiatrul celebrităţilor".

"Am ajuns absolut întâmplător psihiatru"

A ajuns psihiatru din întâmplare. Se visa cardiolog, dar în acel an, 1983, când a luat cea mai mare notă la concursul de rezidenţiat, nu s-a scos niciun post pe această specializare în Bucureşti. În schimb, existau patru de psihiatru. Unul a fost al lui. Avea deja doi copii, era căsătorit şi se obişnuise cu Bucureştiul, oraşul în care s-a mutat pe când avea 9 ani. O plecare într-un spital de provincie ar fi implicat foarte multe schimbări, care nu mai ţineau doar de el. În timp, a ajuns să-i placă foarte mult ceea ce face.

Îndeajuns de mult, încât să nu se mulţumească cu puţin. Avea multe lecturi de psihiatrie din timpul facultăţii, dar nu i-au fost de ajuns. Exigent cu sine însuşi, psihiatrul Mihăilescu spune că citeşte în fiecare zi şi nu-i scapă nicio noutate din domeniu. "Medicina nu poate fi făcută mediocru. Pacienţii îţi pun întrebări, trebuie să ştii să le răspunzi", spune el. Nu ţine cont că e Crăciun sau Paşte, că e ziua lui sau că e în concediu, doctorul Radu Mihăilescu nu renunţă nici în ruptul capului la ritualul lecturii de specialitate.

Pe lângă dorinţa de a şti mai multe, specialistul a fost dintotdeauna fascinat de atmosfera de dinaintea studiului, "meteahnă" pe care a avut-o dintodeauna. "Îmi pregăteam foile într-o anumită ordine, îmi aduceam cărţile care-mi trebuiau la îndemână, mi-a plăcut mereu nu doar să citesc şi să învăţ, ci să fac asta într-un anume fel", povesteşte acesta.

Faptul că trebuie să-i pese de suferinţa bolnavului nu a învăţat-o însă din cărţi, ci din propria experienţă. De la 10 ani a stat perioade îndelungate prin spitale, din cauza unui reumatism acut, care şi acum îi mai dă bătăi de cap. "Ghinionul de a fi fost un copil bolnav mi-a adus o înţelegere aparte a suferinţei. Le spun uneori rezidenţilor mei că am fost bolnav înainte de a fi medic, din păcate bolile au rămas...Datoria mea de medic e să alin suferinţa pacienţilor", mărturiseşte Mihăilescu.

Chiar dacă e un profesionist norocos, care a reuşit să facă şi cercetare şi muncă didactică, doctorul Mihăilescu recunoaşte că nu a fost în stare de un singur lucru: imunitatea afectivă faţă de pacienţi. "În psihiatrie, medicul trebuie să păstreze o neutralitate binevoitoare. Eu nu am reuşit asta. Mă gândesc uneori zile şi nopţi la pacienţii mei. În fiecare lună am cazuri dificile, prefer să le reţin pe cele reuşite", spune medicul Radu Mihăilescu.

"Nu există un autotratament pentru depresie!"

Dacă un chirurg recurge la bisturiu pentru a rezolva problema unui bolnav, ortopedul, la ghips şi atele, misiunea psihiatrului e mai delicată. "Instrumentul meu e simţul normalităţii. Unul dintre coşmarurile mele e să nu mi-l pierd, să nu-mi schimb în vreun fel graniţele a ceea ce consider că e normal", spune medicul. Chiar dacă ia contact cu bolnavi care au de multe ori dificultăţi în a recunoaşte că au o problemă, doctorul Mihăilescu nu s-a lăsat contagiat de momentele de rătăcire ale pacienţilor.

De multe ori, oamenii ajung la doctorul Mihăilescu în situaţii disperate. Măsurile terapeutice ar trebui instituite din timp în cazul fiecăruia, dar semnele bolii nu sunt îndeajuns de convingătoare pentru a-i face pe aceştia să ceară ajutor specializat.

Unii cred că îşi pot trata singuri depresia sau alte afecţiuni psihice, alţii ignoră semnalele unei boli sau recurg la alte metode, "parapsihologice", ca frecventarea unor tămăduitori din popor. "La un chirurg, poate ajunge un pacient în cearşaf şi apoi, după operaţie şi perioada de convalescenţă, să plece acasă pe picioarele lui. La mine, câteodată, pacientul e adus din ştreag. Eu trebuie să-l tratez şi să-i redau pofta de viaţă", explică specialistul.

"În general, psihiatrii nu fac parte dintre medicii iubiţi. Au porecle, lumea se fereşte de ei. La fel ca ceilalţi doctori şi ei aplică o metodologie, nu tratează după ureche", adaugă Mihăilescu, precizând că până la terapia propriu-zisă, există mai mulţi paşi de urmat: expertiza psihiatrică care implică mai multe proceduri, printre care analize medicale amănunţite, investigaţii neurologice, faza de diagnosticare şi, abia apoi, partea de terapie, susţinută de un tratament medicamentos.

Psihiatrul Radu Mihăilescu vede în psiholog sau preot nişte parteneri, pe care nu-i percepe drept concurenţi. În orice caz, ordinea e clară: întâi pshiatrul, care are o specializare medicală, apoi psihologul şi, dacă bolnavul e credincios, sfaturile din partea unui preot. "Nu am nimic cu preoţii, bunicul era preot, iar eu, atunci când eram director aici, am ctitorit o biserică, cea din curtea spitalului. De multe ori, poţi avea în organism substanţe toxice sau carenţe care-ţi declanşează o anumită stare psihică, trebuie descoperite cauzele pentru a fi tratate efectele. Psihiatrul e medic în primul rând şi te poate ajuta", spune Mihăilescu.

Acest lucru l-au înţeles miile de oameni pe care doctorul Radu Mihăilescu i-a tratat. Un profesor universitar, fost pacient de-al lui, are un mod aparte de a-i mulţumi medicului. Psihiatrul spune că acesta i-a dedicat fiecare carte pe care a publicat-o după ce a trecut pe la Obregia.

Spune că n-a aşteptat şi n-a acceptat niciodată "atenţii financiare" de la pacienţii săi, singura pretenţie fiind să-i vadă cu zâmbetul pe buze: "Cea mai mare satisfacţie e să-ţi vezi pacientul înzdrăvenit. Nu există un echivalent material".

Deşi a avut şansa să plece în străinătate, unde colegi de-ai săi sau foşti rezidenţi câştigă cu mult mai mult decât el, medicul Radu Mihăilescu a rămas în România. "Structura mea afectivă mă face invalid pentru aşa ceva, plecarea din ţară. Eu sunt un familist, îmi place aici", recunoaşte cel care a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiului de excelenţă "Eduard Pamfil" al Asociaţiei Psihiatrice Române pe anul 2002 şi Trofeul Top Medici, în 2008.

Foto: Victor Ciupuligă

Cum se împacă o carieră cu viaţa de familie

Chiar dacă stă în spital de dimineaţă până seara, Radu Mihăilescu spune că asta nu l-a împiedicat să aibă şi o viaţă de familie împlinită. Era în anul al V-lea de facultate când a spus "Da" în faţa ofiţerului Stării Civile, iar un an mai târziu a devenit tată. "Eram tineri când s-a născut primul nostru copil. A venit toată grupa la botezul băiatului meu cel mare", povesteşte cu zâmbetul pe buze Mihăilescu. La scurt timp, medicul a devenit tată a doua oară, tot de băiat. Apoi, după o perioadă mai lungă de timp, când deja devenise un doctor apreciat, al treilea băiat Mihăilescu şi-a făcut apariţia pe lume. Proaspăt întoarsă de la maternitate, soţia l-a avertizat că mezinul, cu mult mai mic decât fraţii mai mari, riscă să nu aibă cu cine să se joace. "Tocmai de aceea trebuie să mai încercăm şi a patra oară", i-a propus soţia, medic la rândul ei. Şi s-a ţinut de cuvânt. În 1988, familia Mihăilescu s-a mărit odată cu naşterea Ilincăi.

"Pe mine, copiii m-au stimulat, niciodată nu au constituit o piedică în ascensiunea mea profesională. Mi-e milă de oamenii care aleg doar cariera. Dacă nu ai sentimentul de împlinire în toate capitolele vieţii, lucrurile nu pot fi bune", crede tatăl şi proaspătul bunic Radu Mihăilescu.

Dintre toţi patru copii, doar Ilinca îi urmează exemplul. "Într-un interviu, cu mulţi ani în urmă, când fiica mea era prin clasa a XI-a, am fost întrebat care e cel mai mare regret al vieţii mele. Le-am spus ziariştilor că-mi pare rău că niciunul din copiii mei nu a fost atras de Medicină. Părinţii mei au fost şi ei doctori, radiologi, era o tradiţie de familie scurtcircuitată. Şi atunci, a văzut fata mea ziarul şi m-a întrebat revoltată: Da' de unde ştii tu, tată, că eu nu vreau să dau la Medicină? Şi a dat, Ilinca e acum studentă în ultimul an la facultate şi pentru că-i plac foarte mult copiii, cred că va deveni medic pediatru", mărturiseşte Mihăilescu.

Le-a lăsat mereu copiilor lui libertatea de a alege şi nu i-a condiţionat în niciun fel: "Ca om, am încercat mereu să-mi las halatul de psihiatru în cuier, dar principiile rămân. Mă străduiesc şi acum să nu psihanalizez viaţa, să fiu un om obişnuit. Ca tată, am încercat să fiu înţelept. Am închis şi ochii când puteam să-i închid".

Copilăria de la Iaşi

Pentru că a avut ca pacienţi tineri de vârsta copiilor lui, doctorul Mihăilescu a fost mereu conectat la realitate şi la tentaţiile prezentului. "Am avut groaza drogurilor. Colaboram cu Direcţia Antidrog, am văzut mulţi adolescenţi dependenţi. Ca orice părinte, am avut şi eu temeri. M-am uitat pe statistici atent, să văd harta liceelor unde au fost identificaţi elevi consumatori. Toate grijile au dispărut când băiatul cel mic mi-a adus într-o zi la cabinet un coleg drogat. Mi-am dat seama că a conştientizat care sunt riscurile şi cât rău pot face unui om drogurile", a mărturisit Mihăilescu.

În timpul liber, atunci când nu mai e tată, soţ şi doctor cu normă întreagă, Radu Mihăilescu joacă şah şi bridge, pictează şi scrie beletristică. Printre o mutare pe tabla de şah şi un rând de text, medicul are grijă de flori, pasiune moştenită de la mamă. "Ştiţi, aveam 9 ani, când am părăsit Iaşiul. Părinţii mei au fost repartizaţi ca medici aici, în Capitală. Era un noiembrie gri. Blocuri gri. Eu veneam dintr-o grădină cu flori, cea a bunicilor. Acolo, stăteam pe prispă şi citeam, înconjurat de flori. Am avut copilăria aceea frumoasă, descrisă de Ionel Teodoreanu, în La Medeleni. Aceea e copilăria mea. În urmă cu ceva ani, m-am întors în acele locuri. Mi-am făcut inimă rea, sunt nişte vile în locul grădinii şi a casei", povesteşte Mihăilescu.

Foto: Victor Ciupuligă

Ne arată o floare de ferigă, uriaşă, aşezată pe un suport chiar lângă fereastră. "O iubesc tare mult. Mi-a dat-o mama pe 1 august 1998, a venit cu ea de acasă. Fusesem ales şef de secţie la Psihiatrie. Colegii îmi spun că, atunci când lipsesc mai mult timp, câteva zile, se tufleşte. Apoi, îşi revine imediat", îşi încheie medicul povestea. La uşă îl aşteaptă mai mulţi pacienţi.

Citește și: