Ionela Banarescu
1034 vizualizări 12 ian 2019

“Navigatorul poate să ajute un pacient, să-i lămurească diagnosticul… revii asupra diagnosticului cu blândeţe… Explici pe înţelesul lui absolut tot ce are nevoie ca să urmeze calea spre vindecare… Pacientul are pe cine să întrebe sau să sune în momentul în care nu se simte bine”.

Victoria Asanache a vorbit despre oportunităţile de angajare pentru cine vrea să urmeze cursurile care încep săptămâna viitoare, dar şi despre calităţile pe care trebuie să le aibă ca să poată profesa: “trebuie în permanenţă să se upgradeze…să aibă grijă ca informaţia medicală să fie extrem de corectă. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că oricât de tari, de puternici am fi, vedem cazuri şi plecăm acasă cu aceste cazuri… Trebuie să fie extrem de echilibrat”.

Despre hibele sistemului în gestionarea unor boli grave, Victoria Asanache aminteşte că: “Înainte de toate, ar trebui să schimbăm ceva la oameni. Îmi pare mie rău să spun că văd că medicii din zona aceasta şi-au pierdut puţin, cum să spun, compasiunea, au pierdut această valoare”.

Redăm integral interviul acordat agenţiei Mediafax şi Gândul.info de Victoria Asanache:

Reporter: “Navigator medical” este una dintre cele mai noi meserii înscrise în nomenclatorul meseriilor din România. Ce înseamnă?

Victoria Asanache: Este vorba de o persoană care poate să ajute un pacient, să-i lămurească diagnosticul, să-i explice pe înţelesul lui absolut tot ce are nevoie ca să urmeze calea spre vindecare. Este de fapt o persoană situată între medic şi pacient, dat fiind că întotdeauna medicul are mulţi pacienţi şi e destul de complicat să explice tuturor. Sunt pacienţi care nu înţeleg diagnostice grave, care nu pot fi uşor înţelese de pacient şi atunci navigatorul facilitează tot ce înseamnă această relaţie.

Reporter: Când şi cum aţi aflat de meseria de “navigator medical” ?

Victoria Asanache: Am aflat acum mulţi ani. Am fost directorul fundaţiei “Renaşterea”, am fost directorul executiv, m-am ocupat de zona aceasta de oncologie, prevenţie pentru cancer de sân şi în 2008 am terminat Institutul de Navigaţie din Statele Unite care era specific pentru această meserie de navigare.

Reporter: Ce v-a determinat să învăţaţi această meserie?

Victoria Asanache: Mi-a plăcut foarte mult să lucrez în zona medicală, în domeniul sănătăţii, mi-a plăcut să fiu alături de oameni, am fost întotdeauna dornică să învăţ partea medicală şi atunci mi-a fost relativ uşor să fac acest lucru. Şi, este clar o meserie în care prima calitate este să-i iubeşti pe cei de lângă tine şi să vrei să-i ajuţi.

Reporter: De cât timp există această meserie în alte ţări?

Victoria Asanache: În SUA de exemplu, se pare că ei au fost iniţiatorii sistemului, undeva în jur de 30 de ani.

Reporter: De ce este nevoie de această meserie în România?

Victoria Asanache: Este nevoie pentru că de foarte multe ori, pacienţii neînţelegând diagnosticul sau temându-se foarte tare de un diagnostic care poate fi la un moment dat un diagnostic grav, cum este zona de oncologie, preferă să renunţe. Se sperie foarte tare, nu înţeleg, li se pare că e o pedeapsă pe care Dumnezeu le-a dat-o şi, în consecinţă, cât o vrea Dumnezeu atât o să trăiesc. Şi este extrem de important ca oamenii să înţeleagă că de fapt un cancer poate fi tratat şi că sunt foarte multe persoane care au supravieţuit acestei boli. Şi atunci partea de înţelegere a dignosticului este extrem de importantă. Ce va dori pacientul să facă ulterior, după ce îi este explicat diagnosticul, este o problemă personală, dar trebuie să ne asigurăm că pacienţii înţeleg boala respectivă, înţeleg ce-o să urmeze şi că îşi doresc să facă acest lucru spre vindecarea lor.

Reporter: Cum aţi început să profesaţi? Cine v-a angajat în România?

Victoria Asanache: În perioada în care am fost angajată de fundaţia “Renaşterea”, am făcut această muncă pro bono, pro bono o fac şi acum în Institutul Oncologic Bucureşti, a fost primul contact cu pacienţii, mai ales paciente diagnosticate cu cancer de sân şi ulterior zona genitală la femei. După care m-am retras acum şase ani şi de şase ani sunt în fiecare zi în Institutul Oncologic Bucureşti, fac această meserie timp de 8-10 ore, în funcţie de cât este nevoie. Este un serviciu care se face pro bono, nu sunt angajata spitalului, deci nu este vorba de un angajament tocmai pentru că nu există această meserie şi nu puteam să o încadrăm. Şi am o asociaţie, asociaţia “Amazonia”, sunt în poziţia în care există sponsori care doresc să sponsorizeze acest program de navigaţie şi practic pacienţii care au nevoie bat la uşa mea şi obţin informaţii.

Victoria Asanache, navigator medical: S-a pierdut zona de umanitate

Reporter: Cum a fost relaţia cu medicii?

Victoria Asanache: La început a fost o relaţie un pic mai dificilă pentru că, vedeţi, eu ca şi profesie, am terminat Institutul Politehnic, deci nu am o pregătire medicală. Tot ce am învăţat vis-a-vis de partea medicală, am învăţat de la medicii cu care am lucrat, care m-au primit, m-au învăţat, m-au acceptat, au înţeles că este de folos ce fac eu şi atunci au fost deschişi şi să mă înveţe. Eu monitorizez pacienţi doar pe parte oncologică pentru că aici m-am specializat eu. În fiecare zi e loc să înveţi ceva, medicii au înţeles că până la urmă această persoană între ei şi pacienţi reprezintă o verigă importantă tocmai pentru că pacientul se linişteşte, nu are atât de multe întrebări pentru că are pe cine să întrebe sau să sune în momentul în care nu se simte bine, primeşte un răspuns, medicul la rândul lui este totdeauna deschis pentru explicaţii vis-a-vis de ce trebuie făcut pentru pacientul respectiv şi atunci s-a creat o echipă, până la urmă este vorba de o muncă în echipă. Dacă au existat medici cărora li s-a părut că această meserie nu este importantă sau făcută doar ca să ne aflăm în treabă nu au făcut acest parteneriat, deci până la urmă este o zonă în care medicii cu care lucrez au înţeles că este ceea ce lipseşte sistemului şi e foarte bine pentru pacient.

Reporter: De ce medicii nu explică pacienţilor?

Victoria Asanache: În primul rând, medicii nu explică pacienţilor pentru că sunt extraordinar de ocupaţi. Gândiţi-vă, mai ales în zona aceasta sau chiar diabet sau în zona de hepatite, medicii au la uşă zeci de pacienţi, 30-50 de pacienţi. Unui pacient ca să îi explici îţi trebuie pe de o parte să ai timp să faci acest lucru, pe de altă parte să foloseşti un limbaj care nu are legatură neapărat cu zona medicală, trebuie să foloseşti cuvinte prin care el să înţeleagă de fapt ce vrei să spui. Foarte mulţi dintre pacienţii care ajung la mine sunt de fapt nu numai dezorientaţi, sunt pacienţi care au făcut, să spunem, serie de citostatice şi ei încă se întreabă “da’ nu am cancer, nu?”, deci ei nu ştiu acest lucru, deci e foarte greu ca un medic să poată să explice pe înţelesul unui pacient. Plus că mai este un lucru care e întotdeauna ştiut: pacienţii vin cu extraordinar de multe întrebări la medic, dar când au intrat acolo, parcă spui că s-au blocat şi nu-şi aduc aminte ce vor să întrebe. Dacă au ratat momentul acela de 5-10 minute în care doctorul consultă, imaginaţi-vă, intră un pacient, trebuie să îi iei tensiunea, trebuie să îl asculţi la plămâni, nu trebuie să vorbească în timpul acesta, i-ai făcut analizele, le-ai văzut, l-ai anunţat că are sau nu analizele bune, n-are analizele bune trebuie sa revină mâine, poimâine, are analizele bune o să intre la seria de citostatice, e un alt pacient care stă în spatele lui gata sa intre(...) E foarte greu să faci această explicaţie unui pacient într-atât încât el să înţeleagă despre ce este vorba.

Reporter: Ce aţi învăţat de la medici?

Victoria Asanache: În primul rând, de la medici am învăţat partea aceasta medicală care este extrem de importantă. Învăţ în continuare, am avut o situaţie în care s-a discutat despre o analiză şi am spus: “Ok, vreau să ştiu şi eu, e o chestie nouă?”, “Da, e o chestie nouă!”, “Bine, foarte bine, mă bucur că astăzi am reuşit să învăţ ceva nou!”. Deci, am învăţat partea medicală, am avut profesori extraordinari, doamna profesor Rodica Anghel, domnul conferenţiar Mircea Dediu, foarte mulţi medici care m-au învăţat, doctoriţa Aurelia Alexandru, doctoriţa Galeş, adică sunt medici care niciodată nu şi-au pus problema că trebuie să trateze cu superficialitate acest lucru. M-au învăţat tocmai pentru ca eu să pot să dau o informaţie corectă, pentru că, vedeţi, navigatorul nu se substituie medicului. Este extrem de important să înţelegem că avem voie să dăm o serie de informaţii, dar nu noi dăm tratamentele. Nu noi scriem reţetele, nu noi validăm ceva sau nu, deci este doar un lucru pe care navigatorul îl face în aşa fel încât pacientul să înţeleagă ce are de făcut, dar medicul este cel care mă învaţă pe mine.

Reporter: Când şi cum v-aţi câştigat respectul medicilor?

Victoria Asanache: (râde) Respectul medicilor mi l-am câştigat în timp, mi l-am câştigat în momentul în care poate am observat lucruri de amănunt care s-au dovedit a fi reale, poate că am dat o informaţie despre un pacient care ne-a ajutat să facem să fie mai bine pentru pacientul respectiv. Şi am să vă spun că acest lucru, respectul, a venit în principal pentru că această relaţie care se creează între un navigator şi pacient trebuie să fie o relaţie ca într-o familie, pâna la urmă este o relaţie de suflet, afli diverse lucruri despre pacientul respectiv, el îţi povesteşte cum îi este când îi e rău, când se întâmplă acest lucru. Şi atunci poţi să afli diverse lucruri pe care medicul nu are timp să le afle şi să vii în ajutor şi să constitui această echipă. Deci, acesta este şi motivul pentru care lucrez cu medici care au înţeles, mă respectă pentru ce fac şi eu, înainte de toate, îi respect pentru ce m-au învăţat.

Reporter: Ce câştigă un pacient care este consiliat de un navigator medical?

Victoria Asanache: Înainte de toate, pot să vă spun că pacienţii care fac parte din acest program de navigaţie sunt mult mai liniştiţi, au înţeles despre ce este vorba, se mobilizează să muncească pentru câştigul acesta de viaţă. În zona oncologică, sunt diagnostice extraordinar de grele, sunt diagnostice care în primul şi în primul rând când auzi de ele ţi se face rău, ai vrea să nu ştii, dar în momentul în care te confrunţi cu ele este şi mai complicat. În consecinţă, pacientul care ştie de la început ce are de făcut, ce etape, ce o să urmeze, că poate o sa-i cadă părul, poate nu o să se simtă bine după citostatice, că poate n-o să fie ok la radioterapie sau i se poate întampla ceva, este pregatit, suportă altfel, se mobilizează şi-şi doreşte să trăiască.

Pentru că primul lucru cu care te confrunţi la un pacient cu o boală mai gravă este depresia. Adică pacienţii sunt disperaţi pentru timpul pe care l-au pierdut, nu înţeleg ce se întâmplă cu viaţa lor, şi-ar dori să se întoarcă înapoi cu un an, doi, cinci şi primul semn pe care l-au avut să reprezinte momentul în care să fi spus “vreau să mă duc la doctor”. Vedeţi, în zona de oncologie pacienţii, de cele mai multe ori, în România ajung târziu. Când sunt metastaze, când situaţia e complicată, când pacientul nu poate fi operat şi atunci rata de supravieţuire este mai mică decât în alte părţi. Acest lucru deprimă, acest lucru sperie, acest lucru reprezintă un factor care creează o teamă permanentă în a mă duce la doctor şi a afla, că poate doctorul îmi spune că am o boală gravă. Şi atunci este extrem de important ca acest pacient să înţeleagă diagnosticul, să urmeze ce cale are de urmat şi să spere şi să vrea să se vindece. Sunt pacienţi care nu au diagnostice extraordinar de grele, dar care nu reuşesc să mai iasă din depresia respectivă şi efectiv îşi generează această continuitate de boală şi sunt pacienţi care au înţeles, se mobilizează şi sunt foarte ok deşi, iniţial ,când te uiţi diagnosticul ar părea destul de grav.

Reporter: Care sunt cele mai frumoase momente pe care le-aţi trăit în această meserie?

Victoria Asanache: Întotdeauna trăiesc momente frumoase în această meserie! Sigur că cel mai frumos moment e când vezi pacienţi care au fost în programul tău acum 10-12-15 ani şi sunt ok.

Victoria Asanache, navigator medical. Foto: Victoria Asanache/ Facebook

Reporter: Şi care au fost cele mai grele momente?

Victoria Asanache: Întotdeauna este greu când îţi moare un pacient. E un lucru inevitabil. La ce am lucrat eu foarte tare a fost tocmai să învăţ această parte medicală, ca atunci când se întâmplă ca un pacient să plece dintre noi să am convingerea că absolut tot ce s-a putut face pentru el am făcut, medicii, eu, ne-am străduit, asta este, atât s-a putut face.

Reporter: Ce structură trebuie să ai ca să poţi fi navigator medical?

Victoria Asanache: Dacă ne gândim din punct de vedere al pregătirii, nu trebuie neapărat să am studii medicale, dar trebuie să fiu deschis la a învăţa toate aceste lucruri medicale pentru că, vedeţi, pacientul vine la tine, tu nu poţi doar să te transformi într-un fel de psiholog şi să încerci să-l susţii, să identifici unde sunt slăbiciunile lui, să explici de ce trebuie să se lupte pentru viaţa lui, tu trebuie sa atingi şi zona aceasta medicală, că el are întrebări la care tu în permanenţă trebuie să găseşti răspunsuri, să-l ajuţi să le înţeleagă. Deci, din acest punct de vedere, cineva care îşi doreşte să facă această meserie trebuie în permanenţă să se upgradeze, trebuie să fie la curent şi trebuie să aibă grijă ca informaţia medicală să fie extrem de corectă. Pe de altă parte trebuie să ne gândim că oricât de tare ne-am proteja sau oricât de tari, de puternici, am fi, auzim tot soiul de poveşti ale pacienţilor, vedem tot soiul de cazuri şi plecăm acasă cu aceste cazuri, deci trebuie să încercăm să facem o delimitare între problemele pacienţilor, între problemele personale. Până la urmă persoana care vrea să facă această meserie trebuie să fie extrem de echilibrată.

Reporter: Dumneavoastră cum aţi gestionat impactul emoţional al acestei meserii? Poate chiar oricine să facă asta?

Victoria Asanache: (râde) Nu, nu poate să facă oricine meseria asta, eu am avut perioade destul de mari în care am avut semne de întrebare, m-am gândit dacă e ce vreau să fac. În viaţa mea am avut mai multe meserii, am fost, cum să spun, o privilegiată, în sensul că Dumnezeu mi-a dat să ştiu să fac multe lucruri. Multe lucruri care să-mi aducă satisfacţie profesională, să-mi aducă satisfacţie materială, să cos, să pictez, poate să fiu un bun orator, dar am ales meseria asta pentru că sunt convinsă că mi se potriveşte, sunt convinsă că e ceva ce Dumnezeu mi-a dat să pot să fac. Am încercat în permanenţă să gestionez lucrurile în aşa fel încât să îmi creez această satisfacţie personală. În sensul că te bucuri întotdeauna să poţi să faci bine. Iar când eşti în zona aceasta medicală te bucuri de două ori în plus. Tocmai pentru că vezi că oamenii sunt neajutoraţi şi atunci acest lucru mi-a creat această plăcere şi consider că e lucrul pe care aş putea să îl fac până când o să mă decid să nu mai lucrez.

Reporter: Ce este cel mai greu să îi explici unui pacient?

Victoria Asanache: De foarte multe ori trebuie să găseşti cuvintele potrivite în a explica că, de fapt, are un cancer. La mine în oncologie aşa se întamplă. Sunt foarte mulţi pacienţi care au, de exemplu, o suspiciune imagistică. Suspiciune imagistică, avem un cancer. Problema este cum îi spui acest lucru. Sigur că, probabil, vei începe cu ideea că un diagnostic de cancer este histopatologic, deci nu e vorba numai ce văd, e vorba ce am ca histopatologie, celula respectivă să mi-o citească cineva şi atunci vei crea întotdeauna această punte şi vei lăsa să treacă o perioadă de timp în care pacientul încet, încet să se obişnuiască cu ideea că da, s-ar putea să am un cancer. Acum, vedeţi, e foarte simplu un contextul în care un pacient vine şi din ce vezi discuţi de un cancer într-o formă incipientă, pacientul poate fi operat, poate fi tratat, poate va face, va fi sau nu nevoie să facă chimioterapie sau radioterapie, s-ar putea să ai un caz uşor. S-ar putea să ai un caz în care pacientul e metastatic, deci atunci a pierdut deja trenul, trenul a ajuns undeva la 100 de kilometri într-o gară, deci tu nu mai poţi să-i spui, să-l încurajezi şi să-i spui “esti în poziţia în care ai toată viaţa inainte”. Deci, tu ştii că pacientul acela mai devreme sau mai târziu, într-un an, în jumătate de an, în doi, va avea o mare problemă.

Deci, te adaptezi pentru fiecare pacient, eviţi să foloseşti acest cuvânt, cancer. Sunt foarte multe persoane care numai la auzul sau numai la ideea că ar putea sa aibă cancer ajung ca familia să se lupte cu ele ca să reuşească, să le aducă la mine, tot în ideea aceasta să le explic, să se mobilizeze şi pacientul să spuna ok, acum am înţeles că am un lucru mai grav decât mă aşteptam dar sunt dispus şi să fac tratament. Şi fiecare navigator medical trebuie să se plieze pe pacient, să fie un bun cititor al pacientului. Să-l intuieşti în momentul în care a intrat, să-i dai voie să vorbească, să vezi cum este interlocutorul tău, care este nivelul lui, care este nivelul pe care ar putea să îl suporte ca informaţie la prima întâlnire, să te mai întâlneşti o dată cu el sau, astăzi să stai două ore cu el, să-l chemi mâine, să-i explici din nou, deci tot timpul trebuie să revii asupra acestui diagnostic, dar să revii cu blândeţe. În momentul în care i-ai spus: ”trebuia de acum o lună, de acum un an să vii că deja acum e aproape târziu, trebuie mâine să te operezi”, vei pierde pacientul.

Deci, trebuie să fii blând cu el, să-i explici şi să-l ajuţi să înţeleagă că trebuie să se lupte. Ideea este că ce s-a pierdut este zona de umanitate. S-au pierdut foarte multe lucruri care înainte, eu având o oarecare vârstă, mi se păreau că existau mai mult, mai pregnant, decât în momentul acesta. Văd acest lucru şi în spital. Vedeţi, fiind un spital de oncologie, ai să vezi multe persoane care spun: “ aaa, a murit pacientul cutare”. Ţie îţi pare rău, ţi se pare …şi auzi : ”Ce vă aşteptaţi ?! Avea cancer nu?! Asta e, a murit”. Înainte, oamenii erau puţin altfel, existau nişte stratificări de genul: părinţii mureau înaintea copiilor, bunicii înaintea părinţilor, acum lucrurile s-au schimbat. Acum ai să vezi în spital multe persoane care vin cu copiii şi copiii sunt cei bolnavi de cancer. Ai să vezi copii care mor înaintea părinţilor sau vezi persoane în vârstă, 80-85 de ani, care vin cu fiica sau cu fiul care are cancer. Tu vezi ca e un cancer complicat, ştii că acel copil o să moară înaintea mamei lui sau a tatălui. Sunt lucruri care s-au schimbat poate, nu spun că înainte nu exista atâta boală sau atâţia bolnavi, ci lucrurile erau puţin altfel.

Reporter: În ce constă valoarea luptei cu o boală gravă cum este cancerul? Care sunt valorile acestei lupte?

Victoria Asanache: În primul şi în primul rând, ce-mi pare mie rău să spun este că văd că medicii din zona aceasta şi-au pierdut puţin, cum să spun, compasiunea faţă de aceşti oameni, au pierdut această valoare. Până la urmă compasiunea face parte din calităţi şi reprezintă o valoare pentru noi. Când pierzi această valoare lucrurile devin uniforme. Şi dacă îmi pare rău de ceva este că văd această uniformitate în jurul meu. Nu numai în spitalul în care sunt eu. Pe unde mă duc văd acest lucru. Şi-mi pare rău pentru că, până la urmă, suntem oameni şi ar trebui să percepem puţin altfel pe cel de lângă noi, bolnav sau mai puţin bolnav, sau sănătos. Şi atunci, cred că există valori de care oamenii nu-şi mai aduc aminte, le-au pierdut, sunt interesaţi, le-au schimbat poate, poate că de fapt schimbarea aceasta a provenit din faptul ca toţi suntem preocupaţi de partea materială, suntem preocupaţi de serviciu, suntem preocupaţi de schimbările pe care le vrem rapid în viaţa noastră, ne întâlnim foarte rar cu prietenii, sau nu mai avem prieteni.

Ştiţi, e o chestie interesantă, eu, la un moment dat am avut o discuţie cu un pacient care era destul de răzvrătit - întotdeauna când se îmbolnăvesc oamenii ar vrea să dea vina pe altcineva sau sunt răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu mi-a făcut această chestie, m-a pedepsit, mi-a dat, nu înţeleg de ce mi-a dat o acum, tocmai m-am pensionat şi în loc să mă duc să mă plimb mă confrunt cu o boală sau tot soiul de lucruri din acestea - şi purtam această discuţie cu pacientul şi i-am spus ok, din ce-mi explici tu mai toată lumea din jurul tău a pierdut valorile, da, eşti supărat pe toată lumea şi vreau să faci un exerciţiu de gândire - şi un exerciţiu de gândire pe care poate să-l facă oricine - imaginează-ţi că eşti singur, nu ştiu, că eşti divorţat, eşti divorţată, eşti într-o situaţie în care poate ai copii sau n-ai copii, sau ai nişte copii cu care nu ai o relaţie extraordinară şi eşti în casă, şi te simţi rău, ai la dispoziţie un telefon, te-ai aşezat, nu stai în Bucureşti, stai mai departe, sau stai undeva unde accesul nu e extraordinar, câţi oameni poţi suna în acel moment ca să le ceri ajutorul din cei pe care îi cunoşti, câţi oameni ar spune sunt la serviciu şi plec acum, sunt acasă, mă ridic, mă îmbrac şi vin la tine, sunt nu ştiu unde şi voi veni nu-ţi face griji, vin alături de tine. Şi atunci ai să-ţi dai seama de fapt şi de ce valori ai pierdut tu şi de ce calităţi ai avut şi le-ai pierdut că ,până la urmă, la început toata lumea are toate calităţile posibile, doar că pe parcurs începem să le pierdem.

Reporter: Cât contează banii în această luptă şi cât contează gândirea, atitudinea în această luptă?

Victoria Asanache: O să vă spun ce se întamplă. În zona oncologică, de exemplu, eu văd pacienţi de toate felurile. Văd pacient căruia îi este greu să plătească un bilet de tren să vină la Bucureşti, văd pacienţi care vin şi îşi pun problema că e complicat şi e greu pentru ei să dea 10 lei la un taxi şi vin cu autobuzul 182, chiar dacă e aglomerat, chiar dacă trebuie să stea în staţie, chiar dacă e frig, chiar dacă sunt plus 40 de grade afară. Văd oameni care vin cu taxiul, văd oameni, pacienţi care vin cu Dacia, văd pacienţi care vin cu Mercedes, văd pacienţi care sunt miniştri, văd pacienţi care sunt pensionari, care sunt în multinaţionale, văd absolut orice fel de oameni. În intervalul acesta de 16 ani am văzut pacienţi din toate categoriile sociale, am văzut pacienţi cu coeficient de inteligenţă de la mic la foarte, foarte mare, nu pot să spun că boala a ocolit pe cineva, deci boala s-a dus spe oricine. De cele mai multe ori, pacienţii care nu au resurse financiare si s-a întâmplat ceva şi n-au reuşit, au facut o metastază, a apărut un al doilea tip de cancer, sunt pacienţi care fac două, trei tipuri de cancer primar, deci nu metastatice, au avut această, de foarte multe ori, această atitudine: ”Dacă aş fi avut bani, m-aş fi dus în străinătate, poate aş fi scăpat, poate boala n-ar fi apărut, poate n-aş fi făcut a doua boală, poate aş fi mâncat mai bine, poate aş fi luat nu ştiu ce suplimente nutritive de care am auzit ca a luat cineva, am citit pe internet şi mi-a spus că i-a trecut cancerul.

Apare la persoanele care nu au o situaţie financiară foarte bună, apare acest regret că poate în boala mea mi-ar fi fost altfel dacă aş fi putut să iau un ”second opinion” sau ceva. Pacienţii care sunt însă cu resurse financiare mari vin şi spun: ”Dă- mi o soluţie pentru că banul nu reprezintă o problemă pentru mine”. Vedeţi, boala e aceeaşi pentru toţi. Sunt şi situaţii în care oamenii au plecat în străinătate şi diagnosticul a fost acelaşi, tratamentul a fost acelaşi, sfârşitul acelaşi, sau vindecarea. Dar este o problemă de atitudine, exact atitudinea pe care o are pacientul care are un soi de nemulţumire, care se gândeşte că trebuie să găsească un vinovat. Şi există o vorbă pe care eu o mai comentez câteodată, dacă pacientul este bine - medicul este exceptional, dacă pacientului i s-a întâmplat ceva - sigur medicul a avut o vină. Adică, e foarte greu! Vedeţi, sunt pacienţi care câteodată sunt revendicativi dar, de fapt, ţie ţi-ar veni să-l intrebi: ”Ok, tu ai ajuns cu trei metastaze, trei tipuri de metastaze dintr-un cancer primar, nu te-ai gândit să te consulţi acum un an? Sau acum un an şi jumătate? Când probabil era o tumoră în debut?” Nu! Este vinovat medicul acum că nu găseşte o soluţie pentru el. Sunt multe, în zona aceasta, pacienţii sunt de foarte multe feluri, fiecare cu atitudinea lui, sunt pacienţi pentru care ai o compasiune mare pentru ca sunt nişte pacienţi extraodinar de docili, care fac ce spui tu, care îşi doresc să trăiască şi care văd altfel lucrurile.

Reporter: Din experienţa mea personală, fratele meu a murit de cancer, apropo de ce spuneaţi, fratele meu era comandant în Marina Comercială, îşi făcea analizele pentru că era obligat de companiile de shipping la care se angaja să îşi facă analizele de fiecare dată când pleca pe mare, plus că şi le făcea separat şi el pentru că era ipohondru. Cu toate astea a făcut un cancer de pancreas, l-au diagnosticat târziu şi a murit în câteva luni. Aici nu mai e vina pacientului, că vorbim de un om care se controla de patru cinci ori pe an.

Victoria Asanache: Aşa este. Numai că mi-aţi dat exemplul unui tip de cancer care este extrem de agresiv. Deci, în general, la cancerul de pancreas diagnosticarea vine brusc, nu ai o simptomatologie care să te ducă tot timpul cu gândul…să te gândeşti că ceva nu e ok, rata de supravieţuire este foarte mică, de cele mai multe ori nu este operabil acest cancer de pancreas. Când nu este operabil, dintr-o dată rata de supravieţuire scade, este…complicat în cazul unui cancer de pancreas. Pot să vă dau şi eu exemplul meu, mama mea a murit de cancer, a fost pacienta de care m-am ocupat eu, a murit în trei luni de zile, n-am putut să fac absolut nimic, era un cancer de zona genitală care venea în contextul în care mama avea 69 de ani si la 38 de ani a avut histerectomie totală făcută de profesorul Panait Sârbu. Nimeni nu s-ar fi gândit că s-ar putea să apară aşa ceva. Mama făcea parte din categoria opusă fratelui dumneavoastră, în sensul că îţi spunea ceva, că nu se simte bine, în ultimul moment. Deci, nu obişnuia să se vaite, fiecare lucru, o durea ceva, lasă că o să-mi treacă, nu ţi-am spus că n-am vrut să te deranjez, nu ţi-am spus că nu mi s-a părut important şi, efectiv, a fost într-o fază în care nu s-a putut, nu s-a mai putut face nimic. Ce face diferenţa categoric între cele două cazuri este că mama îşi încheiase socotelile, deci nici n-a vrut să lupte pentru acest lucru, nu s-a mobilizat nicio secundă şi atunci n-a făcut decât să grăbească acest lucru. Sunt convinsă că fratele dumneavoastră era la altă vârstă şi îşi dorea foarte tare dar a făcut, mai mult ca sigur, parte din categoria unui caz în care indiferent cât de tare încerci să faci lucrurile este vorba de o celulă cu cota de agresivitate extrem de mare. Pancreasul, colanciocarcinomul, hepatocarcinomul sunt cancere extrem de agresive.

Reporter: Şi, în plus, era un om care avea un mod de viaţă extrem de echilibrat. Un om care nu punea gura pe alcool, slăbiciunile lui erau dulciurile.

Victoria Asanache: Da, şi acest lucru e important, aşa e, nu toată lumea care face hepatocarcinom sau cancer de pancreas înseamnă că a băut. Sunt persoane care n-au băut în viaţa lor şi care se confruntă cu aceste boli. Mai e un lucru, vedeţi, în mod normal te-ai gândi că sunt anumite tipuri de cancer care au un factor genetic şi atunci tot timpul întrebi pe pacient ”Ai avut în istoricul familiei, mama, tata, fratele au fost, au avut vreodată vreun tip de cancer?”. Ca să vezi dacă există. La o conferinţă însă, acum câţiva ani, am auzit, mi-au povestit medicii, la un congres sau o conferinţă pe oncologie, după ce s-au discutat toate aceste aspecte, după ce s-au discutat medicaţia nouă, mod de atitudine, protocoale noi, la final s-a ridicat un profesor din Statele Unite care a spus că până la urmă în a face sau a nu face un cancer ţine strict de ghinionul persoanei respective. Deci, ce să vă spun, sunt(…) N-aţi văzut? E o chestie foarte interesantă, vin oameni care fac o boală gravă şi dacă te uiţi şi din ce-ţi povestesc, şi din ce afli de la alţii îti dai seama că persoana a fost o persoană liniştită, şi-a văzut de viaţa ei, şi-a văzut de casa ei, şi totuşi, se confruntă cu acest lucru. Şi te uiţi câteodată şi vezi o persoană care este în ultimul hal de ebrietate pe stradă, şi neîngrijită şi nu ştiu ce, şi probabil nu se confruntă cu o boală gravă. Nu ştiu ce să vă spun…Cred că până la urmă este o chestie care chiar ţine de fiecare persoană, de şansa lui de a trăi o viaţă liniştită sau de a face o boală. Ce pot să vă spun însă este faptul că sunt foarte multe studii care au consemnat că atitudinea oamenilor vis-à-vis de boală, poate teama de a dezvolta o boală, ideea de a te tot ”căuta”, provine ori din faptul că ai această teamă, şi această teamă s-ar putea să te ducă să dezvolţi boala respectivă, sau, este posibil, la fel de bine, ca tu, omul respectiv, să simtă că ceva i se întâmplă. O chestie ca un simţ în plus. Şi atunci, de aia are tot timpul această tendinţă. Dar, de cele mai multe ori, tendinţa aceasta de a a căuta cu asiduuitate, a-ţi căuta sănătatea cu asiduuitate s-ar putea să nu fie o chestie care să ducă la ceva bun. Ci pur şi simplu să genereze, să scoată la iveală ceva ce se întâmplă în organismul tău.

Reporter: Chiar am citit o ştire legată de un studiu din SUA despre rata mare a sinuciderilor pacienţilor diagnosticaţi cu cancer în primul an de boală. Cum convingi, cum faci ca un pacient să nu cedeze, să aleagă lupta? Ce contează?

Victoria Asanache: Contează multe lucruri. Contează cum este pacientul, contează cât de tare se poate ambiţiona ca să-şi dorească să trăiască, contează cât de grav este diagnosticul şi evoluţia bolii singur, căsătorit, dacă are copii, dacă are susţinerea copiilor sau nu, deci, ce se întâmplă cu cei din familie, susţinerea familiei. Vedeţi, sunt multe categorii care ajung în spital. Sunt oameni pe care îi vezi că vin singuri. Îţi aduc hârtiile, vezi că are un cancer, îţi explică nu ştiu ce. S-ar putea ca el, pacientul, să termine tratamentul, să se vindece, şi tu să nu vezi niciodată pe cineva din familia lui. Sunt alţii care vin 3, 4 cu pacientul. Vezi clar că pacientul are o susţinere. Sunt alţii care ascund diagosticul. Contează foarte mult acest lucru. Sunt persoane care consideră că pacientul trebuie să ştie că nu are cancer, aparţinători de exemplu, care spun: ”Doamnă, nu trebuie să ştie pacientul. Nu i-am spus, şi nu aş vrea să-i spun pentru că acest lucru o să-l dărâme.” Dar tu îl aduci în Institutul Oncologic. El va face tratament şi se va întâlni din 3 în 3 săptămâni, din 2 în 2 săptămâni, cum are tratamentul, cu oameni care nu au venit acolo că au altă boală, ci fac tratament pentru că au un cancer. Probabilitatea ca pacientul să-şi dea seama că are cancer este foarte, foarte mare. Şi atunci, ai să vezi un pacient care, deşi nu discută acasă cu familia că are cancer, este în permanenţă trist, deprimat. Şi, încet, încet, el nu-şi mai doreşte să trăiască. Cei care sunt deschişi, vorbesc despre acest lucru, îşi fac curaj singuri.

Sunt pacienţi la care eu mă uit că-şi fac curaj singuri. ”Lăsaţi, doamna Asanachi, cred că la următoarea cură de citostatice o să mă simt mult mai bine. Uite, parcă acum m-am simţit mult mai bine!” Deci, ei îşi fac singuri curaj. Aceştia trec mai repede peste această perioadă de depresie. Când un om este diagnosticat cu un cancer, în primul rând este furios. Furios că i se întâmplă acest lucru, că i se întâmplă în acel moment al vieţii, că i se întâmplă şi el are rate, şi ce-o să facă? Că el îşi propusese să facă nu ştiu ce şi acum nu o sa mai poată. Prima este furia! Sunt multe trepte prin care va trece. La finalul acestui lucru este acceptarea. Problema este cât de repede poţi să conduci un pacient, sau familia, să ajungă la zona de acceptare. De abia în momentul în care el a acceptat diagnosticul tu poţi să lucrezi cu el liniştit. Acceptarea este, din toate punctele de vedere(…) Au fost discuţii în care au spus că navigatorul poate că ar trebui să vorbească cu pacientul şi să încerce să facă şi această mică intermediere între el şi Dumnezeu. Vedeţi, credinţa este a fiecăruia. Că suntem practicanţi, că nu suntem, este un lucru pe care îl hotărâm personal, e o decizie pe care o iau personal, cum sunt. În momentul în care sunt diagnosticaţi, foarte mulţi dintre ei percep, au o atitudine, sunt supăraţi pe toată lumea, dar sunt supăraţi şi pe Dumnezeu. Acesta este un moment în care, eu am spus întotdeauna, că este bine să nu ne amestecăm în aceste lucruri. Pacientul trebuie să-şi găsească din nou această cale. Trebuie să înţeleagă că Dumnezeu nu i-a dat o pedeapsă, nu din cauza asta se întâmplă, dacă el consideră că Dumnezeu este cel care trebuie să-l sprijine în această luptă, foarte bine, să apeleze şi la acest lucru. Să se folosească de absolut toate mijloacele ca să reuşească să iasă de acolo. Un pacient pe care ai reuşit să-l scoţi din zona aceasta şi a acceptat că are o boală este un pacient cu care poţi să lucrezi extraordinar de uşor şi, de cele mai multe ori, pacientul ăla se va vindeca.

Reporter: Care sunt hibele sistemului în gestionarea unei boli atât de grave cum este cancerul? Pentru că sunt destule. Toată lumea acuză sistemul, cum este organizat şi nu ne putem ascunde după degete. Chiar la noi în companie, avem un coleg al cărui copil a fost diagnosticat cu cancer, a fost o luptă teribilă pentru că singurul loc în care putea ajunge, care l-au acceptat în faza în care era copilul, a fost Israelul. Totuşi, sunt probleme de organizare. Sunt probleme de depistare la timp, pentru că au fost nişte părinţi care au mers cu copilul acolo unde trebuia, i-au făcut toate analizele în timp, şi aşa mai departe. Deci, undeva în sistemul ăsta totuşi se greşeşte.

Victoria Asanache: (zâmbeşte) Mi-aţi pus o întrebare foarte grea. Mă obligaţi totuşi să dau un răspuns. Foarte multe lucruri trebuie schimbate. Înainte de toate ar trebui să schimbăm ceva la oameni. Pe urmă ar trebui să schimbăm ceva la sistem. Pentru că, vedeţi, oamenii de multe ori spun ”Am un medic, şi medicul mă tratează rău, se comport urât cu mine, sau nu a înţeles de fapt cu ce mă confrunt eu. Ei lasă, că dacă o să treacă şi el prin asta poate atunci o să înţeleagă!”. Eu nu vreau să spun că toată lumea ar trebui să treacă printr-o încercare ca să înţeleagă că lucrurile trebuie făcute altfel. Pe urmă, probabil că este lipsă de personal. Pe urmă, este o lipsă de pregătire. Uitaţi, aţi dat exemplul acesta. Vă dau şi eu un exemplu. Ieri a venit la mine o persoană cu o fetiţă de 12 ani diagnosticată cu tumoră cerebrală. Această fetiţă, are trei diagnostice. O histopatologie care i s-a dat în spitalul în care s-a operat, în spitalul în care a cerut a doua părere, în spitalul în care iar a fost făcută proba, în Israel unde s-a făcut iar o altă părere, şi suntem în poziţia în care avem trei diagnostice care sunt diferite. Ele nu au nimic în comun. Decât varianta aceasta de tumoră cerebrală. Numai că tot ce înseamnă pentru acest diagnostic, că este radioterapie, că este chimioterapie, este complet diferit. Şi atunci, tu spui: Ok. Omul acesta este într-o criză de timp. Ce face el? Ce face? Mai cere încă un punct de vedere? A mai cerut încă un punct de vedere.

Am două locuri în care am acelaşi diagnostic. Tot nu sunt foarte convinsă. Medicii cu care am vorbit mi-au spus că probabilitatea să fie asta este totuşi foarte mică la un copil de 12 ani. Ce facem? Aşa este! Aveţi dreptate! Lipsesc foarte multe din sistem. Lipsesc oameni care să înţeleagă sistemul, sunt poate situaţii în care sunt date anumite norme, anumite indicaţii de oameni care n-au stat niciodată într-un spital. Care nu au văzut niciodată ce înseamnă într-un spital un circuit. Este foarte simplu să vorbeşti de ceva ce nu ştii. Este foarte simplu să acuzi ceva, iarăşi, fără să ştii. Sunt mulţi bolnavi, sunt multe de schimbat, sunt puţine aparate de radioterapie, ne străduim să facem faţă, sunt multe persoane care au nevoie de radioterapie, se amână foarte mult, sunt multe situaţii în care sunt prelevări de biopsii în care după ce i-ai aşteptat o lună şi jumătate, spun că ţesutul din care s-a luat are procese inflamatorii, deşi iar nu am diagnostic de cancer, îmi pun problema să re-biopsiez, re-biopsiez, mai trece o lună şi jumătate, după ce îi faci computerul tomograf are deja metastaze, pacientul este într-o stare proastă. Suntem în poziţia în care începem să devenim campioni la cancerul pulmonar, toată lumea fumează, toată lumea comentează ”Lasă că şi cei care nu fumează fac cancer pulmonar!”. Nu este aşa, cei mai mulţi sunt fumătorii care fac cancer pulmonar. Este un cancer cu celula agresivă, cu probabilitate mare să dea metastază cerebrală, trebuie iradiaţi, trebuie să-l iradiezi repede şi bine…Adică, sunt foarte multe lucruri care lipsesc. Că aşa este, lipsesc foarte multe lucruri din sistem. Sincer, mă gândeam la un moment dat cam de unde ar trebui să se înceapă ca să ajungi cât de cât la un rezultat. 

Managerii de spital acuză că spitalele sunt aşa cum sunt, că sunt vechi, că nu sunt renovate, dezvoltă tot soiul de infecţii, pacienţii intră cu una, ies cu alta poate, trebuie gândit şi faptul că un pacient care este, de exemplu, un pacient oncologic şi este tot timpul cu sistemul imunitar cu sensibilitate mult mai mare(…) nu ştiu ce să vă spun(…) Chiar, efectiv, m-am gândit într-o zi de unde ar trebui să înceapă această mobilizare de a modifica ceva şi, înainte de toate, îmi pare rău că trebuie să o spun, cred că primul lucru pe care trebuie să-l modificăm sunt oamenii. Atitudinea lor.

Reporter: Ce aţi învăţat făcând meseria de navigator medical? Dumneavoastră personal?

Victoria Asanache: (râde) În primul rând, am învăţat să-mi iubesc viaţa. Ceea ce mi s-a părut o chestie extraordinară. În sensul că sunt convinsă că am avut foarte multe perioade din viaţa mea în care am luat hotărâri care au fost legate strict de ceea ce aveam de făcut atunci. Sau am fost prinsă în ceva, m-am concentrat doar pe lucrul acela şi mi-am dat seama că a mai trecut jumătate de an. Sau, am fost nemulţumită de viaţa mea sau de căsnicia mea şi, în loc să văd ce trebuie să văd, înainte de asta m-am canalizat să fac ceva, şi am pierdut timpul. Am înţeles că viaţa este un lucru extraordinar pe care trebuie să îl trăieşti, să te bucuri de ea, să vezi lucrurile simple şi frumoase, să fii fericit, să te bucuri de lucruri foarte, foarte mici pe care altfel nu te-ai deranja să le observi, să te bucuri că eşti sănătos, să te bucuri că te scoli dimineaţa şi nu ai dureri, să fii împăciuitor, să ierţi. Să ierţi, cred că este un lucru extraordinar de important. Cred că oamenii merg cu multe lucruri în neregulă, ranchiună, ceva care mă macină. În loc să scap de ea şi să spun: ok, a fost, s-a dus, la revedere, mă duc mai departe în drumul meu, noi pierdem timpul fiind atenţi la toate aceste lucruri care efectiv ne consumă energia şi nu ne dau nimic bun. Cred că să-mi iubesc familia, nu că nu mi-o iubeam sau că nu-mi iubeam nepoatele, sau pe băiatul meu, sau pe nora mea, ci pur şi simplu să dau mai mare însemnătate acestui lucru. Să mă bucur de ei acum. Când sunt ok, când sunt bine.

Victoria Asanache, navigator medical: S-a pierdut zona de umanitate

Reporter: Aţi înfiinţat o şcoală de navigator medical. Ce şi cât te învaţă? În cât timp obţii calificarea ?

Victoria Asanache: Da, ştiu că toţi aceşti navigatori, aceste persoane care au făcut aceste cursuri, la final au spus: Vai, am vrea să fim aşa, ca dumneavoastră! Eu ştiu că este foarte complicat să vrei ca un om care face nişte cursuri teoretice să ajungă la experienţa de viaţă pe care o are un om care a practicat aceste lucruri ani de zile, în fiecare zi. Mi-am dorit foarte tare să fac această şcoală de navigaţie pentru că s-a înfiinţat meseria, a trecut peste un an şi jumătate, nu s-a întâmplat nimic, au fost entităţi care au spus: am vrea să facem această şcoală! Foarte bine, s-o facem. Şi am văzut că se pierde timpul şi nu se întâmplă nimic pozitiv. Şi atunci am hotărât să fac această şcoală şi au fost deja două grupe de cursanţi, în final cred că au fost în jur de 52, 53 de persoane. Este vorba de primul tronson, primul seminar, cum ar veni. Sunt 32 de ore de teorie în care eu am ţinut foarte tare să-i învăţ pe aceşti oameni din experienţa mea. În sensul că nu am avut prezentări power point, nu prea îmi plac. Îmi place să vorbesc oamenilor din experienţa mea de viaţă. Chiar dacă ei au un suport scris în care sunt prezentate tipurile de cancer, diverse lucruri despre aceste boli, eu am încercat la fiecare tip de cancer să le explic din experienţa mea: tipul de pacient pe care l-am avut, problemele pe care le-am întâlnit, problemele pe care le-au avut pacienţii, viaţa lor, cum au ajuns să se diagnostigheze, sistemul, dacă i-a ajutat sau nu, cât timp au pierdut, unde au pierdut timpul? Au pierdut din cauza lor? Au pierdut din cauza sistemului?

Ca ei să aibă o bază, spunându-le foarte clar: eu acest lucru l-am făcut învăţând în fiecare zi, trecând prin aceste…nu, nu m-a chemat nimeni să-mi spună: Asanache, aşa ar trebui să faci cu această pacientă de 30 de ani cu cancer de col uterin care vine la uşa ta. Care nu este căsătorită, care nu o să mai facă copii niciodată. A trebuit să învăţ aceste lucruri. Şi atunci am încercat să le explic din experienţa mea. Este prima parte de curs, au dat şi examen cu mine. Mi-a plăcut, aşa, ideea să existe şi un examen tocmai pentru a arăta că-mi doresc foarte mult ca ei să nu treacă cu superficialitate. Sunt persoane care au venit la acest curs şi care au spus: ”Am venit la acest curs pentru că vreau să fac această meserie!” Nu au mai fost la fel de convinşi după ce au terminat. De ce? Au spus: ” Mi se pare o chestie foarte, foarte grea.” Eu am spus: ”Este o meserie cu impact emotional extraordinar de puternic. S-ar putea să fiţi nefericiţi să faceţi această meserie. Trebuie să existe declicul acela la care îţi dai seama că meseria aceasta pe tine te face fericit să o faci.”

Urmează partea a doua, pentru că trebuie să acredităm această şcoală de navigaţie, pentru a obţine o diploma finală, diploma finală care poate fi recunoscută în sistemul din România. Deci, cursanţii vor mai avea din nou, probabil, în jur de 32 de ore de teorie, după care vor avea 100, 120 de ore de practică. Practică însemnând studii de caz. Pacienţi care vin, îşi explică situaţia, cazul şi învăţăm din această experienţă pe care a traversat-o pacientul cu boala. Cum se va implementa acest lucru în sistemul de sănătate în România nu ştiu să vă spun. Sunt două metode de implementare. Americanii, de exemplu, finanţează programele de navigator de pacienţi din fondurile Statelor Unite, sigur că se ajută şi de tot felul de sponsorizări, de susţineri ale ONG-urilor, care strâng bani pentru acest lucru. În zona Europei se pare că ei sunt finanţaţi de la primării sau din fondurile primăriilor care sunt date unor ONG-uri şi navigatorii fac această muncă ca o muncă socială către populaţie. Sunt convinsă că la un moment dat cineva va gândi cum trebuie făcut în România. Spitalele care gestionează pacienţi pe hepatite, pe diabet, vor face o estimare cam câţi navigatori le-ar trebui ca să poată să dezvolte această relaţie, această echipă pacient-medic-navigator. Nu cred că va fi simplu, va trebui înainte de toate, chiar dacă aceşti oameni, cursanţi, au terminat, vor avea o diplomă la final care spune că au făcut această şcoală de navigaţie, lupta lor continuă, trebuie să-şi găsească un medic care să-i accepte, un medic care să fie dornic să-i înveţe, un medic cu care să facă echipă. Şi de abia pe urmă vine pacientul (zâmbeşte). Deci, întâi trebuie să apelăm din nou la ce înseamnă oamenii.

Reporter: Bun, şi cineva care face aceste cursuri, înţeleg că există cerere pe piaţa muncii, dar cine te angajează? Cine te plăteşte?

Victoria Asanache: Cei care sunt(…) în momentul în care au diploma aceasta finală, de asta spun: va exista un sistem de navigaţie în România, şi atunci se va hotărî. Să spunem că Ministerul Sănătăţii are un număr de spitale. Ok. Ministerul Sănătăţii se hotărăşte să finanţeze sau Primăria Capitalei, să zicem pentru Bucureşti, finanţează şi spitalele respective trec în organingramă locuri pentru aceşti navigatori. Să zicem că eu mă ocup de diabet şi am patru navigatori care au terminat zona aceasta pentru diabet şi consider că la ce activitate şi ce pacienţi am eu în spitalul acesta pot să finanţez trei locuri. Deci pot fi plătiţi în sistem de stat, în momentul în care în sistem există locuri, sau pot fi plătiţi fără niciun fel de problemă în sistem privat ca şi consiliere pentru pacienţi oncologici.

Reporter: Când încep noile cursuri?

Victoria Asanache: În week-end-ul 3 şi 4 din luna ianuarie. Suntem deja cu grupa a treia de cursanţi şi sperăm în februarie să avem grupa a patra de cursanţi. Şi cred, e posibil, ca acreditarea finală să reuşim să o avem undeva în luna aprilie şi atunci vom vedea dacă vrem să continuăm încă o grupă sau două din această primă serie sau vom trece la partea a doua în care pe cursanţii din prima serie să îi finalizăm.

Reporter: O să vă pun câteva întrebări altfel. Anul acesta se fac 30 de ani de la Revoluţia din 1989. Dumneavoastră aţi făcut Politehnica în comunism. Ce a însemnat această Revoluţie pentru dumneavoastră? Unde eraţi? La ce v-aţi gândit? Câţi ani aveaţi?

Victoria Asanache: ( râde ) E simplu câţi ani aveam, pentru că dacă dăm înapoi 30 de ani, aveam 31 de ani. Deci am 61 de ani, fac 62 anul acesta. Eram tânără, eram la început, eram entuziastă, eram divorţată, aveam un copil, părinţii mei m-au ajutat cu el ca să-l cresc. Coseam, deci renunţasem la meseria mea în urma acestui Institut Politehnic pentru că mi s-a părut că mi-e foarte greu să mă descurc financiar din salariul pe care îl aveam la instituţia respectivă şi m-am hotărât, m-am dus într-o zi şi i-am spus mamei mele: ”Mamă, m-am hotărât, eu nu o să rezist cu acest salariu de 2.030 de lei”. Asta mi-a rămas în minte. ”Şi am să fac ce ştiu eu mai bine!”. Şi mama mi-a spus: ”Cum adică? Ce să faci? Ce ştii tu să faci cel mai bine?” ”Să cos, mama!” ”Păi cum, mamă, ai făcut o facultate ca să zică lumea că eşti croitoreasă?” ”Mamă, trebuie să cos ca să am bani mulţi şi eu simt că pot să fac acest lucru foarte bine!”. Şi a fost momentul în care am renunţat să mă duc la serviciu, am început să cos, şi recunosc că am câştigat foarte mulţi bani. Pentru că eram atât de pasionată de ce făceam încât ziua, noaptea, coseam. Mă sculam noaptea, eram disperată să cos ceva….am gândit o rochie, până dimineaţa era gata, era făcută. Deci, din punctul acesta de vedere trebuie să spun că financiar m-am descurcat bine în acea perioadă.

Sigur că în momentul în care s-a petrecut Revoluţia, ca toţi ceilalţi am spus că acum o să se întâmple ceva extraordinar şi probabil că…nu că probabil, şi ceilalţi care sunt de vârsta mea (zâmbeşte) resimt că nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Nu am avut aşa un salt extraordinar. Spuneam: ”Suntem liberi!” . Eu, din punctul meu de vedere, m-am simţit atunci relativ liberă că puteam să fac ceva ce-mi plăcea foarte tare. Nu eram condiţionată să văd neapărat sistemul de la stat. Sigur că am avut o perioadă în care îmi bătea la uşă, periodic, sectoristul, să-mi spună că m-a reclamat cineva cât cos. Şi din ce trăiesc dacă am un copil mic şi nu mă duc la serviciu că stau toată ziua acasă. Până când fostul meu soţ a venit şi a spus: ”Ok. E o problemă? O întreţin eu că e fosta mea soţie! Poate e momentul să o lăsaţi în pace!” Acela a fost momentul în care îmi amintesc că mi-am făcut un contract la fondul plastic ca să existe o formă legală şi să nu mă mai întrebe cineva ce fac sau cum fac. Toţi am trecut de Revoluţie, am avut aşteptări, am avut dezamăgiri. Sincer, dacă-mi pare rău? Cred că sunt foarte multe persoane de vârsta mea care spun că le pare rău pentru cei ce vin din urma noastră, copiii noştri, ce o să se întâmple, ce-o să(…) ?

Eu anul trecut m-am pensionat şi am o pensie(….) mică(…) şi mă gândesc, ok, probabil copii mei nu o să o mai aibă nici pe asta dacă lucrurile merg tot aşa. Adică sunt multe întrebări vis-à-vis de ce se întâmplă în continuare. Văd oameni care au facultate, e adevărat că sunt şi persoane care spun: ”Eu am două facultăţi, am masterat!” şi ai o problemă când stai de vorbă cu el ca să-ţi dai seama dinainte că are două facultăţi, dar sunt alţii care au făcut întradevăr, au studii, nu reuşesc să-şi găsească un loc de muncă, să se integreze. Nu este poate cel mai extraordinar aspect pe care îl vedem după 30 de ani în care cred că am avut alte aşteptări. M-am gândit câteodată poate că aşteptările noastre au fost foarte mari. Poate că noi ne-am gândit în dorinţa aceea de libertate sau nu ştiu ce, deşi cred că şi acum, după 30 de ani, atât de tare a fost în mintea mea, mă dau exemplu pe mine, în mintea mea teama aceea de poliţie, de ceva în neregulă…mergeai pe stradă, te întreba: ”E 9 seara, ce buletin ai? Ce faci?” Şi acum câteodată când se întâmplă să te oprească poliţia să nu ştiu ce, ai o chestie, aşa, o chestie pe care nu o văd la cei care sunt mai tineri. Adică: ”Eu sunt liber!!!”. Am rămas totuşi cu nişte sechele, cred eu, am rămas cu nişte aşteptări care nu au finalitate. Sincer, nu cred că o să(…) o să prind eu o finalitate în zona aceasta. V-am spus, am o oarecare(…) mi se păreau oamenii mai uniţi înainte, mi se păreau că se gândeau mai mult la cel de alături. Nu mai văd acest lucru acum. Sunt dezamăgită din punctul acesta de vedere. Fac eforturi în fiecare zi ca să trec cu vederea acest lucru şi vă spun sincer ce mă ţine totuşi să zâmbesc tot timpul şi să fiu un om care să poată să facă această meserie este această întâlnire zi de zi cu pacienţii. Pacienţii aceştia mă fac să mă simt bine. Îmi dau ceva. Ceva-ul ăla cu care să mă duc înainte.

Reporter: În ce stă puterea dumneavoastră ca om?

Victoria Asanache: Puterea mea ca om cred că în primul rând stă în familia mea, familia mă motivează foarte tare. Poate şi unde am avut parte de un copil care nu mi-a făcut niciun fel de probleme, care m-a ajutat, care a fost alături de mine, poate că nu suntem(…) poate că băiatul meu şi nora mea nu sunt cei mai(…) nu exprimă cu vorbe aceste lucruri, dar eu îi simt foarte, foarte aproape. Tatăl meu care este(…) mama mea era cu 10 ani mai tânără ca tata şi mama a murit acum 11 ani, tata are 91 de ani, a avut o viaţă extraordinară cu mama şi, în consecinţă, în momentul în care mama a murit am fost convinsă că într-un an de zile o să se întâmple ceva(…) Nu s-a întâmplat, s-a dus mai departe. Cred că şi acest lucru mă mobilizează, nu mă lasă să, cum să spun, nu mă lasă să fiu depresivă sau nemulţumită. În sensul că mă mobilizează tot timpul această dorinţă de a avea grijă de el, sau de familie, sau de pacienţi. Cred că, în principal, am fost un om care am fost creat să am grijă de cineva. Acest lucru m-a mobilizat întotdeauna, ca fost copil, ca fost soţ, ca fost nu ştiu ce, am simţit nevoia. Acum, când m-am eliberat puţin, când băiatul meu este mare, când le am, bineînţeles, pe nepoatele mele, când am pacienţii, toată această dorinţă de a fi de ajutor se duce spre ei. Şi atunci, consumând acest lucru am o stare de bine şi starea aceasta de bine îmi crează forţa cu care mă duc înainte.

Foto: Victoria Asanache/ Facebook

Citește și: