Gilda Popa
11494 vizualizări 14 nov 2018

”Am trecut prin rezidenţiat ca printr-o maşina de spălat”, scrie tânăra căreia îi aparţine jurnalul citat de senatorul USR Adrian Wiener, el însuşi medic la Spitalul de Urgenţă Arad şi membru al Comisiei de Sănătate din Senat. ”Mulţi ne întrebam dacă nu ştiam mai multe când am început... şi majoritatea suntem siguri că, dacă ne-ar fi lăsat acasă 2 ani sa ne citim ghidurile şi tratatele, am fi ieşit medici mai buni... chiar şi aşa cu experienţa clinica. Pentru ca experienţa clinică e o bătaie de joc... o glumă,” scrie viitorul medic.

Revolta sa, în pragul examenului de rezidenţiat pe care urmează să-l susţină pe 18 noiembrie, alături de alţi peste 8.000 de medici rezidenţi, a făcut înconjurul reţelelor de socializare.

”Nu, nu dragi colegi coordonatori de rezidenţiat, meseria nu se fură, căci lui Hipocrat şi nu lui Hermes, patronul hoţilor, am depus noi jurământ de credinţă. În secolul XXI, meseria de doctor se transmite prin cunoştinţe de valoare şi mentorat, care să-l facă pe doctorul rezident mândru că şi-a ales profesia", este mesajul senatorului Adrian Wiener, din perspectiva unui coordonator de rezidenţiat care îşi admonestează colegii pentru dezinteres şi neimplicare.

”Ţi se spune că eşti ultimul din lanţul trofic”

Povestea incredibilă, despre birocraţia, dezinteresul şi bătaia de joc cu care se confruntă tinerii care vor să urmeze o meserie vocaţională cu sacrificii şi nopţi nedormite pentru a salva vieţi, vine pe fondul unei alte poveşti recente, a medicului rezident Eugen Ţieranu, care l-a operat pe actorul şi vedeta de televiziune Florin Busuioc.

Este povestea a peste 8000 de tineri care se luptă zilnic să facă faţă într-un sistem medical în care ”ţi se spune că treaba ta e să faci foi, ca eşti ultimul din lanţul trofic, ţi se scot ochii cu “pe vremea mea”, eşti pus să plăteşti din buzunar că ai stricat un aparat (pe care nimeni nu te-a instruit sa îl foloseşti), ţi se fac avansuri sau eşti “îngropat” în birocraţie... şi medicul tău coordonator e Google, fiindcă nu ai pe cine sa intrebi şi ajungi sa urăşti spitalul şi meseria şi pe tine că ai ales aşa ceva”.

”Nu sunt un erou, sunt un medic”

Mesajul tinerei rezidente, care face parte din noua generaţie de medici de la care sperăm o schimbare în sistem, este în aceeaşi linie ca cel al tânărului care l-a operat pe Florin Busuioc.

„Nu sunt un erou, sunt un medic, un om normal, care n-a făcut altceva decât să-şi facă meseria. Nimic mai mult. Este meseria noastră, o facem cu plăcere, ori de câte ori suntem solicitaţi, la orice oră din zi sau din noapte. Pentru asta am învăţat carte şi pentru asta ne-am pregătit”, a spus, la acel moment Eugen Ţieranu.

"Citesc în presă, despre rezidentul de la Craiova şi mă bucur că există. Sunt mândră de el”, scrie şi tânăra rezidentă.

”În schimb, aş dori să ofer şi o altă perspectivă... a unor rezidenţi din ţara asta... Problema noastră nu e de viaţa şi de moarte, într-un fel evident şi dramatic care ar da bine la tv, însă pe termen lung exact aşa e, pentru că rezidenţii prost pregătiţi, speriaţi, frustraţi, nesiguri... devin medici. Aşa că problema, există şi trebuie cunoscută. Încep cu concluzia gândindu-mă că oricum sunteţi ocupaţi.

Rezidenţiatul din ţara asta e o bătaie de joc!

Cunosc rezidenţi ce salvează vieţi. Rezidenţi ce pleacă din ţară, nu pentru salariu ci pentru a fi respectaţi, pentru că vor să simtă că fac parte din lumea medicală. Cunosc rezidenţi ce vor să înveţe şi nu sunt învăţaţi. Furăm meserie… asta este ceea ce sigur învăţăm, cum să furăm”, mai adaugă viitorul medic în jurnalul său.

Nu eşti lăsat să continui pentru că ”nu are cine să te supravegheze”

Iată câteva fragmente din jurnalul care face o radiografie dură din interiorul unui sistem care, în loc să pregătească viitorii medici să salveze vieţi, îi îngroapă în hârtii şi birocraţie:

”Rolul nostru în spital e să luptăm cu birocraţia, să asigurăm bunul mers al lucrurilor, să facem foi peste foi, concedii, reţete şi condici, pregătirea noastră desfăşurându-se, în majoritatea timpului, după programul de lucru sau în gărzi, sub îndrumarea celor pe care îi ajutăm. Rareori, avem noroc de rezidenţi mai mari sau medici cu pasiune care ne învaţă cât pot ei, dar o procedura, efectuată sporadic, nu e experienţa clinică. E şi mai rău când, în străinătate fiind, chiar ai practicat şi, odată ajuns înapoi, nu mai eşti lăsat să continui, că “nu avem destule”... că “n-are cine să te supravegheze”. Câţi rezidenţi NU au experienţa clinică pentru că “dacă greşeşte” a fost prioritar în faţă lui “dacă reuşeşte”... mai bine să nu ştim”

Noi, la un moment dat, eram toţi elevi silitori, studenti silitori; Copii, care şi-au petrecut 18 ani din viaţa invatand pana sa ajungă rezidenţi! Majoritatea, am intrat in rezidenţiat la 24-25 de ani, in urma a zeci de examene trecute cu brio, vârsta la care, majoritatea se considera deja adulti.

(Unii) Ne-am sacrificat familiile, bazându-ne tot pe banii părinţilor când ne-am mutat in centrele universitare, am lăsat in urma prietenii, in repetate rânduri, de cate ori ne mutam in căutarea unui stagiu mai bun, plecam pentru stagii in străinătate, ne neglijăm viaţa personala, in dorinţa de a acumula maximul de cunoştinţe in aceasta perioada. Uneori, avem surpriza de a nu ni se recunoaşte acele stagii şi ajungem la mila sistemului, dependenţi de o decizie, o parafa. Tot la mila parafei coordonatorului suntem si atunci cand vrem sa ne detasam, sa schimbam stagii, sa ne luam din zilele de concediu legal sau sa plecam la congrese.

În 2016 visam la întocmirea unui caiet de responsabilităţi al rezidentului şi un HOT line unde sa poţi sa suni, când eşti umilit, batjocorit, abuzat! Când îţi vine sa sari pe geam sau sa pleci in lume, când nu ştii ce sa faci...

Fiecare am început rezidenţiatul gândindu-ne ca o sa fim mai bine pregătiţi, am ales centre universitare care sa ne ofere sansa de a ne atinge potenţialul, sperand sa întâlnim mentori care sa investească din timpul lor, sa ne înveţe... însă mentorii noştri erau de la bun început supra solicitaţi de pacienţi, policlinici, acte şi hârtii, hărţuiţi, grăbiţi sa-şi rezolve treaba in spital ca sa fuga şi in alta parte, unii prost pregătiţi şi ei, unii bătrâni, încăpăţânaţi şi senili... Ma mustra conştiinţa sa vorbesc de rău nişte oameni care fac şi ei, ce pot, in sistemul asta defect. Şi ma gândesc ca, in locul lor, nu am fi fost mai buni.

Acum se dă specialitatea... unii trec, caracterizaţi ca “cea mai proastă generaţie de până acum” de către profesorul formator, alţii pică de emoţie, din nedreptate sau pentru că sunt prost pregătiţi... dar cine i-a pregătit... ce au în comun generaţiile de proşti pregătiţi? Cardul de sănătate care a fost experimentat pe timpul nostru de pregătire, scrisul foilor în computer, “digitalizarea hoţiei” sau “exodul medicilor” ziceau reportajele TV. Toate acestea au lăsat goluri în sistem şi nevoi în urmă cărora s-a diminuat calitatea şi timpul de pregătire al rezidenţilor.... în aşa hal, încât suntem toţi “secretara specialist”, tastăm mai repede decât mulţi IT-işti şi ştim coduri de boală/de concedii pe de rost... dar nu mai ştim bine medicaţia din resuscitare...

În rezidenţiat, am picat de pe picioare, slugarind prin spital, iar acum picăm la specializare. Ne-am plâns zadarnic... că suntem prea îngropaţi în birocraţie că să învăţam şi medicină, prea ignoraţi şi speriaţi. Picăm, pentru că suntem prost pregătiţi... dar când să te pregăteşti? În concedii, în şomaj? Nu exact scopul rezidenţiatului era să te pregătească?

Unii pică, fiindcă în emoţia momentului spun prostii, prostii de care ei râdeau când povesteau că specialistul lor prins în secolu trecut susţinea asta... şi totuşi la examen, de emoţie, spun proşti. Şi cum să pici că spui proşti? Păi de unde ai învăţat prostiile alea? Sigur nu le-ai învăţat din ghid.. sigur nu le-ai învăţat când ai citit singur cărţi downloadate de pe net... cum o ajuns informaţia proastă în mintea unui rezident dacă nu, băgată acolo exact de cel ce îl pregătea? Picăm , pentru că în goana după bani, reputaţii, funcţii sau simplă goana de a satisface un număr prea mare de pacienţi, rezidenţiatul a devenit o un talmeş-balmeş din care ies medici doar cei norocoşi. Pentru că viaţă noastră atârna de cele 20 de minute, în faţă unei comisii formată din 3 profesori contra unui/şi un, singur rezident, fără dovadă video în caz de contestaţie. Anumiţi rezidenţi se simt vizaţi din start şi pleacă cu premiza că vor pică, neavând dreptul de a se înscrie pentru examen în alte centre. Picăm, pentru că 20 de minute, pline de emoţii şi stress, pot să te facă şomer după 10-12 ani de studii.

Ce s-ar putea face? Pentru noi, nu ştiu... cu tristeţe recunosc că nu putem da timpul înapoi, nu ne putem întoarce la 24 de ani, când eram optimişti, tineri, sănătoşi şi plini de pasiune, fericiţi că am luat la Rezi ce ne doream — (examenul de Rezi e tot un fel de bătaie de joc. Ştiu “N” persoane ce or făcut medicină fiindcă voiau să fie cardiologi, interniştii, aţi-şti, dar datorită notei de la examen au fost nevoiţi să aleagă alte specialităţi).

Nu putem nici să zicem “ok, de mâine va învăţam... va instruim cu pasiune, credem în voi, va lăsam să practicaţi, va ţinem lumina, că voi să călcaţi pe urmele noastre şi să deveniţi mai buni” pentru că schimbările cer timp, iar noi nu mai avem timp. Contractele expiră peste câteva luni... şi atunci ce facem? Rămânem fără salar, din nou pe banii părinţilor, unii deja cu familii în spate, cu copii de întreţinut... şi tocim din toată puterea, până la noul examen de specialitate, sperând să avem mai mult noroc.

Am dori că, din următoarea publicaţie privind organizarea examenului, să dispară obligativitatea de a susţine examenul de specialitate în centrul universitar în care s-a desfăşurat minim 75% din stagii. Măcar la final, să luăm în considerare muncă enormă depusă de un rezident, gărzile epuizante şi, în unele cazuri, teroarea impusă de cei ce ar trebui să ne călăuzească. Despre tematică învechită din unele specialităţi, prea stufoasă din altele, s-a mai scris şi de către alţi colegi şi subscriu şi eu, însă fără prea multă speranţa. În final aş vrea să menţionez că “pe vremea lor” nu erau ghiduri europene sau americane, în România, nici explorările paraclinice de acum, nici tratamentele inovatoare, însă acestea s-au adăugat rând pe rând în tematică de examen, fără a se scoate nimic."

8.420 de candidaţi s-au înscris pentru cele 4.987 de locuri scoase la concurs (4.357 de locuri pentru domeniul medicină, 405 pentru medicină dentară şi 225 pentru farmacie), la nivel naţional, pentru Concursul de admitere în rezidenţiat care va avea loc, pe 18 noiembrie, în 6 centre din ţară - Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Târgu-Mureş şi Timişoara.

 

 

Citește și: