192 vizualizări 22 ian 2008

Directorul „Ştie tot!”, directorul „Face tot!”, directorul care le încasează ori directorul care dă cu toptanul: sarcini, prime, învoiri, bârfe şi laude. Şeful şcolii, care conţopeşte la tot felul de fişe de evaluare, ajunge, uneori, să patroneze el însuşi ilegalităţile, minciuna şi hoţia.

Sau directorul care, cu orice consecinţă, înţelege să rămână corect, obiectiv şi cinstit. Cum arată directorul României de astăzi? Cine este acest director şi ce mai reprezintă el în viaţa unei unităţi şcolare româneşti?

Arhicunoscutul proverb cu peştele, care se strică de la cap, este valabil pentru situaţiile în care, într-o şcoală, profesorii nu-şi fac orele, elevii fumează şi se bat de le sună apa în cap. Asta când lucrurile nu stau mai rău, şi elevii consumă droguri sau regizează şi filmează scene porno, chiar sub ochii profesorului, cum s-a întâmplat, deunăzi, la Liceul „Matei Basarab”, din Craiova.

De ce nu mai au autoritate directorii din ziua de azi? Una dintre explicaţii este aceea că nu valoarea lor intrinsecă i-a propulsat în funcţie, ci apartenenţa politică.

După 1990, ca un făcut, numirea pe criterii politice a directorului s-a perpetuat din anii comunismului în anii democraţiei. N-ar fi fost rău, pentru viaţa şcolii, ca tocmai această meteahnă să fi murit şi să ne fi întors la anii interbelici, când directorul unei şcoli însemna un adevărat „tată” de familie, înţelegând prin aceasta că răspunderea lui era totală, iar ascultarea lui aproape habotnică.

Directorul avea casa fie în curtea şcolii, fie, dacă localitatea nu era atât de bogată, avea amenajat în clădirea acesteia un spaţiu de locuit, tocmai pentru ca „tatăl” să fie cu ochii pe şcoală, permanent. Sigur, nu pledăm pentru întoarcerea cu orice preţ la acele timpuri şi ale lor obiceiuri, dar n-ar strica dacă ceva din autoritatea directorului s-ar transmite celor care astăzi gospodăresc învăţământul românesc.

Prins între slugărniciile politice, între experimentele în orb ale ministerului şi demonetizarea zilnică a vieţii şcolii, directorul de azi pare mai degrabă o victimă, nicidecum un om puternic şi responsabil. (Melania Mandas Vergu)

Directorul interbelic – autoritatea supremă cu carismă

Ajuns la vârsta pensionării, Gheorghe Nedioglu, director la Liceul “Gheorghe Şincai”, primeşte din partea colegilor săi o publicaţie, editată special pentru a marca momentul retragerii sale. Foştii elevi povestesc că profesorul Nedioglu, care era un reputat autor de manuale de limba şi literatura română, a impus în şcoală un regim „draconic”. Învăţăceii nu îndrăzneau să intre pe poarta şcolii fără ca pantofii să fie bine lustruiţi sau şapca să stea pe-o ureche.

Disciplină ca la Armată. Violenţa între elevi era pedepsită crunt, putând ajunge şi la exmatriculare, în funcţie de gravitatea faptelor. În anii 1940, profesorii aveau curajul să facă presiuni la adresa ministerului să nu renunţe la serviciile directorilor, care dovediseră adevărate calităţi administrative.

În perioada interbelică nu au lipsit cazurile în care directorii nu reuşeau să se impună în rândul elevilor şi al profesorilor.

Câţiva dascăli, „oameni politici sau cu legături politice”, au refuzat să semneze condica, iar unul dintre profesori a încercat să ceară socoteală conducerii şcolii pentru gestul cadrelor didactice. (R. N.)

Directorul de şcoală autoritar -un personaj pe cale de dispariţie?

„Directorul a surâs, povestindu-mi numeroase cazuri, mult mai grave, care nu au fost soluţionate şi care nu i-au adus decât nemulţumire şi scăderea prestigiului în faţa colegilor”, consemnează Vasile Nicolau, în cartea sa „Şcoală şi caracter”.

Autoritatea conducerii era recunoscută, personajul fiind „scump”, dar şi „de temut”. Este şi cazul lui „Barbă”, Nicolae Ionescu, director la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, de care acad. prof. Miron Nicolescu îşi aminteşte cu drag: „şi-a îndeplinit cu simplitate, demnitate şi cu eficienţa greaua sarcină”.

Cuvintele sale au fost reţinute în coperţile unei schiţe monografice scrise de Viorica Popa. Directorul interbelic este „o vedetă, are carismă. Se află şi într-o ipostază a profesorilor de talie, a profesorului-locomotivă. Un alt tip de director este directorul administrativ, de care depind funcţionarea şcolii şi reformarea sistemului, are rolul de comandant, poate tocmai de aceea cadrele didactice au fost printre cele mai remarcabile cadre militare”, crede directorul Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, dr. George Anca.

Comunismul a reuşit să ştirbească autoritatea intelectualului

După instaurarea comunismului în România, directorii nu au mai reuşit, „spre deosebire de alţi profesori curajoşi, să transmită elevilor tradiţia marilor profesori de dinainte de 1944, pentru că aceia nu au fost în situaţia de a executa obligatoriu instrucţiunile, mai întâi sovietice şi apoi ceauşiste”, completează directorul Anca. Carisma celui mai impunător personaj din şcoală a dispărut, selecţia făcută politic s-a concretizat, în unele cazuri, în alegerea unor persoane nu tocmai profesioniste.

Autoritatea directorului, care are un mandat de management al şcolii, este mai puţin prezentă. Conducerea unei şcoli trebuie să semneze acte peste acte, să elaboreze strategii, să trimită raportări aproape zilnice către minister sau inspectorat, să se pregătească pentru descentralizare, să se gândească la schimbările politice, în timp ce elevii duc frecvent lupte corp la corp pe culoarele şcolii, chiulesc în masă sau ocupă ultimele poziţii la evaluările internaţio­nale. (R. N.)

Citiţi şi articolele:

Ilinca Buciu - un şef care aplică principiul uşilor deschise

Directori prinşi cu mâţa-n sac

11.000 de oameni răspund de învăţământul românesc

Indemnizaţia - 50% din salariu

Directorii de şcoli mai au autoritate în faţa colegilor, a elevilor şi a părinţilor?

Cel mai mare salariu posibil – 4.000 de lei

Ziua de muncă a unui manager – pe hârtie şi în realitate

Citește și: