13 vizualizări 6 nov 2007

„Când s-a terminat relaţia noastră, am simţit pentru prima dată că povestea Julietei a fost reală. Singura alinare, în zilele acelea de coşmar, era că sufletele noastre se vor întâlni, cu siguranţă, pe lumea cealaltă. Însă timpul m-a făcut să văd lucrurile altfel…

Ne-am cunoscut acum 5 ani, pur întâmplător, în vacanţa de după terminarea liceului, când ieşisem în parc cu nişte foşti colegi, să ne dăm în leagăne, de dragul copilăriei pierdute. Urma să plec la facultate la Bucureşti, în două  săptămâni, şi să devin studentă cu acte în regulă.

Îmi dorisem atât de mult să plec din oraşul de provincie, mic şi fără prea multe lucruri de oferit sufletului visător, îmi dorisem atât de mult să ajung în Capitală, încât percepeam Bucureştiul ca pe un «american dream» autohton. La început, privirile noastre au ţintit acelaşi obiectiv: leagănul din parc.

Ne-am dus amândoi spre el, am zâmbit, am schimbat câteva cuvinte total neînsemnate, ne-am dat puţin în leagăn… Am plecat de mână. Era pur şi simplu o poveste. Era cel mai dulce, cel mai bun, cel mai frumos şi cel mai minunat om pe care îl întâlnisem vreodată, era omul alături de care am ştiut că am să îmbătrânesc, încă din prima clipă în care l-am văzut.


Două drumuri…

Totul a fost perfect o vreme. Apoi, când planurile noastre au început să se creioneze şi când viitorul trebuia să înlocuiască EU cu NOI, am realizat că direcţia în care privim nu este aceeaşi. Eu mă adaptasem foarte bine la Bucureşti, el nu putuse pleca din orăşelul de provincie.

Bucureştiul era prea aglomerat, prea obositor, prea mare şi prea nepotrivit pentru firea lui liniştită. Voia doi copii, pe care să îi plimbăm împreună în parc, liniştiţi, să fim împreună mereu, să mergem la ţară sâmbăta şi duminica, să stăm să vedem un film sau să dormim. Eu voiam să fac multe...El mi-a propus o viaţă liniştită, în orăşelul în care ne-am cunoscut. Noi doi probabil am fi ajuns la un compromis, însă nu ni s-a dat şansa să îl putem găsi. Părinţii lui au fost extrem de radicali: ori ne căsătorim şi rămânem în oraş, ori ne despărţim.

La început, am crezut că glumesc. Eu de-abia eram în anul I de facultate, îmi era imposibil să renunţ la studii, mai ales că făceam exact ce îmi dorisem dintotdeauna. El era dispus să mai aştepte, dar părinţii lui, atunci când şi-au dat seama  că eu nu voi renunţa la facultate şi voi rămâne în Bucureşti, au expus o singură variantă: te desparţi de ea sau te dezmoştenim.


„Luni de zile, nu îi puteam pronunţa numele!“

Am fost sigură că el va alege iubirea. Am fost sigură că nopţile petrecute la pieptul lui şi îl vor face să înţeleagă ce îl va face fericit şi că va alege să lupte pentru noi. Dar n-a facut-o...Ne-am despărţit, fără nici un cuvânt. Am păstrat multă vreme în mobil ultimul lui mesaj: «Te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată, iubita mea.»

Dar a făcut-o, în cel mai crud mod. Săptămâni întregi nu am fost eu. Luni de zile nu puteam pronunţa numele lui, nu mă puteam uita la fotografia lui, nu puteam zâmbi. Îmi aminteam ce ne spuneam atunci când lucrurile au început să devină tensionate: «Dacă e să fim împreună, vom fi!»Nu ne-am mai văzut, apoi, mai bine de 3 ani. Întâmplător, am aflat că se însoară. Oraşul era mic, veştile circulau repede. Se căsătorea cu o fată, pe care nu o cunoştea decât de două luni, dar cu care urma să aibă un copil. Reacţia pe care am avut-o

a fost violentă, dar m-am gândit că e mai bine pentru el. Fata era din oraş, liniştită şi drăguţă şi am sperat din tot sufletul că alături de ea îi va fi bine, că va avea familia liniştită pe care şi-a dorit-o mereu.

Acum câteva zile m-a sunat. Mi-a spus că divorţează şi că vrea să se mute în Bucureşti, pentru că în toţi aceşti ani nu s-a gândit decât la mine. «Dacă e să fim împreună, vom fi !», aşa mi-a zis, şi după atâţia ani…

Dar nu mai pot să îl văd. Mi-e teamă că dacă am să mă reîntâlnesc cu el, fie şi la o cafea, nu de iubirea fantastic de puternică o să îmi aduc aminte, ci de suferinţa sfâşietoare pe care mi-a provocat-o laşitatea lui…” Iulia


Opinie

Amintiri dureroase

„Nu îmi vine să cred că astfel de lucruri încă se mai întâmplă. Pare o poveste desprinsă de acum câteva sute de ani. Mi se pare o iubire incredibilă, emoţionantă, care pur şi simplu te pătrunde în toată fiinţa. Asta cred că au simţit ei. Poate încă mai simt. Poate, cumva, se vor regăsi, deşi au de depăşit atâtea amintiri dureroase, atâtea realităţi care li se împotrivesc: un copil, o soţie... Dacă e să fie împreună, vor fi!“ (Cati Ristea)

 

Citește și: