Laura Cojocaru
2263 vizualizări 24 oct 2018

Alexandra Furnea, una dintre tinerele care au supravieţuit incendiului din Colectiv povesteşte chinurile pe care le-a suportat în ultimii trei ani şi trage un semnal de alarmă asupra condiţiilor din spitalele româneşti, care i-au agravat situaţia:

”Medicul încheie consultaţia şi opreşte reportofonul. Aruncă o ultimă privire cicatricelor mele şi se sprijină de birou, în timp ce îşi scoate, obosit, ochelarii. Îşi strânge pleoapele, le masează cu degetele şi rămâne tăcut.

- Vă puteţi îmbrăca, domnişoară Furnea, îmi spune după o perioadă destul de lungă de timp. Trebuie să mărturisesc că sechelele dumneavoastră sunt cel puţin neobişnuite. De obicei, cu îngrijirile moderne din spital şi cu profilaxia corespunzătoare, nu se ajunge la o fază atât de avansată de hipertrofie.

Deja cunosc foarte bine semnificaţia ultimului cuvânt. Înseamnă ”dezvoltare excesivă” şi se referă la felul în care se comportă arsurile mele. Cicatricele au crescut exagerat şi s-au deformat, lăsând în urmă suprafeţe mari de piele suferindă. Arată rău, dor, mănâncă şi uneori ulcerează. În zilele bune, mi se pare că rănile de pe spate au formă de aripi. Însă când sunt lucidă, înţeleg că trupul meu este bolnav.

Domnul doctor mă priveşte atent, cu compasiune.

-Şi dumneavoastră aţi avut infecţii, nu e aşa?

Aprob din cap şi îmi plec privirea. Am avut, da. Nu am aflat decât de curând, dintr-o scrisoare medicală pe care asistenta şefă ”o rătăcise” vreo câteva luni. Nu am primit nici pozele făcute în sala de baie, deşi mi s-a promis că se vor regăsi la dosar. Am obţinut documentul după ce l-am cerut insistent pe toate căile posibile, însă fotografiile îmi sunt refuzate în continuare. Probabil că medicii au ceva de ascuns.

Pe fiecare pagină a scrisorii medicale scria lămurit: examen secreţie plagă POZITIV cu Pseudomonas spp - rezistent. M-am temut că spitalul din Germania va refuza să mă trateze îndată ce va vedea actele. Însă şeful Secţiei de Recuperare Medicală mi-a acceptat dosarul şi, câteva săptămâni mai târziu, iată-mă înaintea lui. Sunt al patrulea pacient din grupul sosit din România în urma accidentului şi toţi am avut infecţii nosocomiale. Cicatricele noastre sunt diferite de cele ale oamenilor veniţi la clinică din spitalele germane. Cicatricele, dar şi amintirile legate de îngrijirea medicală.

Câteodată am coşmaruri. E foarte frig şi întuneric în încăpere, iar eu sunt goală. M-au aşezat într-o cadă dintr-un material incert şi au dat drumul la apă. Am ceva pe picioare, o rană pe care nu o văd, dar care mă ustură tot mai tare. Simt dintr-odată prezenţa cuiva în spatele meu. Oricât m-aş zbate ca să mă întorc să-i văd chipul, nu reuşesc.

”Nu pe spate, vă rog, vă rog, nu pe spate”, rostesc fără oprire.

Însă omul nu mă ascultă. Nu ştiu ce îmi face, dar mă doare. Îmi umblă în răni cu mâinile goale şi rupe ceva. Tot rupe până când începe să curgă sânge. Ţip şi îl implor să se oprească, dar el continuă să lucreze, ca un robot al răului a cărui singură comandă este ”distruge”. Nu mă pot mişca, nu mă pot apăra şi am amuţit. Apoi văd. În colţul din stânga al încăperii a început să ardă tavanul.

Mă trezesc plângând, aşa cum tot păţesc de câteva luni încoace. Câteodată visez incendiul, retrăiesc panica aceea îngrozitoare şi senzaţia focului pe piele. Aud cum plesnesc ramele ochelarilor în timp ce se topeşte plasticul şi urletele disperate ale celorlalţi răniţi, devenite, în mod bizar, şoapte în coşmarul meu. Alteori, mai des, visez saloanele spitalului în care am fost internată în România şi, mai ales, băile în cada verde.

Prima dată când am povestit pacienţilor de aici despre felul în care am fost trataţi în ţară, s-a făcut linişte la masă. Niciunul dintre ei nu auzise despre căzi verzi din cauciuc sau igienă a rănilor făcută prin duşuri fără anestezie. Niciunul nu fusese infectat cu 3-4 bacterii multirezistente. Niciunul nu şi-a împărţit salonul cu altcineva. Niciunul nu a mers pe hol la toaletă. Grefele lor de piele erau netede şi cei mai mulţi îşi aminteau vag de durerile din timpul perioadei acute. Fuseseră sedaţi sau în comă indusă. E firesc aici, mi se spune. Medicii cred că şocul durerii te poate chiar ucide, aşa că fac tot ce pot ca tu să nu simţi nimic. Nu vor să te traumatizeze.

„Avem condiţii ca în Germania”, spunea în noiembrie 2015 domnul ministru Nicolae Bănicioiu.

- Veţi avea nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală şi de foarte multe operaţii, îmi explică medicul german. Asemenea cicatrice ca ale dumneavoastră şi ca ale colegilor dumneavoastră am văzut doar la pacienţi sosiţi din zone afectate de conflicte armate. Suferiseră arsurile într-un atac sau în luptă şi, până să ajungă într-un centru specializat, fuseseră trataţi cu improvizaţii, băi în apă sărată şi alte asemenea născociri. Îmi pare tare rău...

Îmi vine să îi spun că şi noi tot dintr-un război am scăpat. Acelaşi pe care România îl duce de 30 de ani încoace împotriva corupţiei şi căruia i-am căzut victime toţi cei care am fost nenorociţi de sistemul medical de stat, distrus de furturile lor.

Din 2016 şi până acum, am continuat să frecventez clinica de recuperare medicală din Germania. Am obţinut rezultate foarte bune, dar mai e încă un drum lung de parcurs. Am pierdut şirul operaţiilor odată ce am ajuns la a 15-a. Nu ştiu de câte voi mai avea nevoie ca să mă simt cât mai aproape de normal. Doctorii din străinătate au spus că mă aşteaptă o viaţă întreagă de reparaţii. Potrivit legii, noi răniţii mai avem doar doi ani la dispoziţie. După aceea... nu ştiu ce va fi. Nu sunt doar eu în această situaţie. Suntem câteva zeci de oameni mutilaţi de incendiul din Colectiv. Însă ceea ce ne-a anulat orice şansă la un proces normal de vindecare nu a fost focul, ci ceea ce am pătimit în spitale după accident: infecţiile, lipsurile, improvizaţiile, nepriceperea personalului medical, condiţiile insalubre şi stilul înapoiat de îngrijire.

Situaţia arşilor s-a înrăutăţit în România după anul 2015. Se întâmplă frecvent ca spitalele ”de specialitate” să nu primească răniţi. Se ştiu cu musca pe căciulă după Colectiv şi preferă să mintă că nu au locuri. Cada verde de la Arşi este încă pe poziţii. Chiar acum, o infirmieră surmenată, prost-plătită şi depăşită de situaţie încearcă să spele pacientul, aşa încât acesta să nu moară de durere. Suferă şi ea, uneori plânge de milă, dar suferă mai ales bolnavul. Ea nu are autoritatea necesară să ceară o schimbare, iar şefilor ei nu le pasă. Rănile se infectează şi grefele mor, ca mulţi dintre pacienţi. Dacă omul supravieţuieşte şi plaga se vindecă într-un târziu, rămân în urmă cicatrice monstruoase.

Oamenii sunt externaţi cu plăgi deschise, de teamă să nu se suprainfecteze. Pleci fără să fii informat cu privire la vreun protocol de îngrijire şi fără o reţetă medicală. În acte scrie că eşti vindecat. De fapt, eşti plin de răni şi de microbi. A fost şi cazul meu. După ce am ajuns acasă, am plătit o asistentă să vină să mă spele şi să mă panseze. Primul lucru pe care l-a făcut când mi-a văzut plăgile deschise de pe corp a fost să o trimită pe mama la farmacie ca să cumpere Colistin pulbere, un antibiotic foarte puternic. Mama a găsit şi a cumpărat. Farmacista i-a dat medicamentul fără reţetă, pentru că ştia că îmi este necesar. Timp de două luni după externare, asistenta a venit aproape în fiecare zi, m-a spălat în cada de acasă, mi-a dezinfectat rănile cu soluţie de Colistin şi m-a pansat. Mama plângea, dar eu nu mai aveam lacrimi. Voiam doar să se termine odată. Dacă nu apelam la această femeie, ajungeam din nou în spital. Ei, nu medicilor, îi datorez faptul că, dupa patru luni de chin, am putut să fac un duş fără să vărs de durere.

Apoi a urmat recuperarea. Un şir de improvizaţii într-un mediu necorespunzător. Am întâlnit o fizioterapeută ambiţioasă şi sufletistă care şi-a făcut o misiune din a mă ”repara”. S-a luptat pentru mine şi m-a ajutat să devin cât de cât independentă. Când şi-a dat seama că nu se mai poate face nimic pentru vindecarea mea în spitalul în care lucra, m-a încurajat să plec în Germania.

Acolo am înţeles ce înseamnă să îţi pese de arşi. Să gândeşti un sistem întreg prin care să îi sprijini, în aşa fel încât să nu rămână mutilaţi şi să nu aibă coşmaruri din cauza condiţiilor din spitale.

La noi nu există niciun spital care ”să aibă tot ceea ce îi trebuie” pentru îngrijirea arşilor. Nu există nicăieri saloane sterile, în care să fie internat un singur bolnav. Nu există un protocol pentru realizarea igienei plăgii arse. Nu există materiale moderne prin care aceasta poate fi ”închisă” şi abia apoi grefată (Integra, Matriderm şi alţi substituenţi dermici). Nu există pansamente speciale care să accelereze vindecarea. Nu există empatie faţă de durerile îngrozitoare pe care le are un ars. La noi, te spală cum pot, cu duşul, cu apă de la robinet, cu ser fiziologic, cu soluţie de antibiotic, te ung cu o cremă usturătoare şi ineficientă, apoi te înfăşoară în comprese aşa-zis sterile. Crema se topeşte, curge pe sub pansamente, se amestecă cu secreţiile plăgii şi, în final, tifonul se lipeşte de răni, se agaţă de ele şi se desprinde cu tot cu coji, cu tot cu grefe, cu tot cu carne. Fără anestezie.

În România, nu există un program de recuperare medicală pentru arşi. Şedinţele de fizioterapie sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate doar câteva săptămâni, după care bolnavii sunt pe cont propriu. Cei mai mulţi renunţă să mai ceară ajutor şi ajung să aibă handicapuri permanente. Nu există fizioterapeuţi specializaţi în recuperarea marelui ars. Angajaţii spitalelor bâjbâie sau caută tutoriale pe Youtube ca să îşi ajute pacienţii. Nu există o clinică sau un centru de recuperare dedicate arşilor.

Nu există un program de îngrijire specific perioadei post-acute. Arşii au nevoie de haine compresive pe care să le poarte 23 de ore din 24, timp de cel puţin 2 ani după accident. Aceste costume trebuie înlocuite o dată la trei, patru luni cu altele noi. Sistemul de asigurări din Germania decontează aceste haine compresive. La noi, nu se întâmplă asta. O pereche de mănuşi compresive poate ajunge să coste 600 de euro. Un costum complet costă în jur de 1.500 de euro. Nu avem o companie serioasă capabilă să creeze compresive personalizate. Cremele şi produsele de îngrijire necesare marelui ars sunt considerate ”cosmetice” de către Casa de Asigurări de Sănătate, aşa că nu sunt decontate. O cremă specială costă în jur de 50 de euro. Peste tot în lumea civilizată, aceste produse sunt acoperite de fondul de asigurări al bolnavului. La noi, oamenii umblă cu ulcere pe piele, pentru că nu îşi permit să se îngrijească. Atunci când pleci din spital, eşti sfătuit să îţi dai cu Nivea Body Milk, şi atât. Pleci fără compresive, fără produse speciale, handicapat, infectat şi fără speranţă.

Nu avem spitale pentru arşi. Medicii refuză în continuare transferul în străinătate în perioada acută, deşi supravieţuirea rănitului depinde de asta.

Nu avem recuperare pentru arşi. Sistemul îi trimite acasă după 14 zile de fizioterapie.

Nu avem îngrijire post-acută pentru arşi. Oamenii dezvoltă cicatrice bolnave şi ulcere care devin în timp cancer.

Nu avem NIMIC pentru arşi. Au trecut 3 ani de la Colectiv.

Chiar şi acum, după tot acest timp, nu trece nicio duminică fără să mă gândesc că lunea este zi de baie la Spitalul de Arşi. Nu trece nicio zi de luni fără să fiu recunoscătoare că am scăpat din acel infern, cel puţin la fel de sfâşietor ca acela dezlănţuit de foc.

Nu. Viaţa nu merge înainte şi Colectiv nu este doar un incendiu dintr-un club, petrecut în data de 30 octombrie 2015. Colectiv este în fiecare zi în multe spitale din România. În multe instituţii din România. În multe suflete din România. Colectiv este de fiecare dată când un om moare pentru că medicamentul de care are nevoie nu este de găsit. România, Colectiv nu este doar al nostru, al celor care am fost acolo sau al celor care am pierdut oameni. Este şi al tău,” scrie Alexandra Furnea pe Facebook.

 

”În curând se fac 3 ani de la Colectiv. 36 de luni înşirate consecutiv pentru cei care nu au fost acolo. Pentru noi, 1000 şi ceva de zile întrerupte de prăbuşiri. Mii de fire rupte, reînnodate la repezeală şi de nevoie . 1000 şi ceva de zile de când părinţii nu şi-au mai văzut copiii plecaţi. 1000 şi ceva de zile în care cei care iubesc nu şi-au mai ţinut omul drag în braţe. Mai mult de 1000 de zile de suferinţe fizice şi sufleteşti. Viaţa nu a mers mai departe după incendiu. Ea se opreşte şi reîncepe, se poticneşte şi aleargă, apoi cade şi tot aşa. Câteodată, des, se întoarce acolo şi ardem. Ardem din nou. Iar ei mor din nou.

Pentru noi, 30 octombrie nu este doar o dată pe an, ci şi pe 25 decembrie, şi pe 1 ianuarie, şi cândva, într-o zi oarecare din luna aprilie. Pentru noi, Colectiv se repetă în fiecare zi”, este mesajul Alexandrei Furnea

 

 

Bogdan Molesag, toboşar al trupei Up To Eleven şi supravieţuitor al incendiului din Colectiv, îşi spune şi el povestea din ”ţara pe care o iubim, dar care acţionează doar când este prea târziu. Sau prea puţin. Sau deloc”.

„M-am gândit destul de mult înainte să fac această postare. Ştiind că nu am un talent narativ deosebit, va trebui să las imaginile să vorbească pentru mine. Iar într-un spaţiu public, acest lucru poate fi destul de dur. Am însă o datorie morală. Faţă de cei care nu au supravieţuit să îşi spună povestea, faţă de cei care au suferit cot la cot şi faţă de cei care au făcut eforturi să mă ajute. Însă cea mai mare datorie este, probabil, faţă de cei care vor mai trece prin astfel de situaţii, într-o ţară pe care o iubim, dar care acţionează doar când este prea târziu. Sau prea puţin. Sau deloc”, a postat Bogdan Molesag pe contul lui de Facebook, alături de nişte fotografii cutremurătoare.

Procesul Colectiv s-a reluat cu Judecătorul Mihai Bălănescu, după ce magistratul care se ocupa de el, Mihail Terceanu, s-a pensionat la finalul lunii august. La termenul de marţi, procurorul nu a cerut reaudierea celor trei patroni Colectiv, care au dat declaraţii în faţa judecătorului care s-a pensionat, instanţa fiind de asemenea de acord. Astfel, declaraţiile lor pe care le-au dat în faţa precedentului judecător rămân.

Însă, apărătorii din dosar au contestat probele cu martori, efectuate în cursul urmăririi penale, dar şi rezultatele rapoartelor de expertiză şi au solicitat readministrarea probatoriului, instanţa încuviinţând cererile. Avocatul lui Alin Anastasescu, unul dintre patronii Clubului Colectiv, a subliniat că are probe noi şi martori: angajaţii care au participat la pregătirea sălii.

Reprezentanţii victimelor din incendiul Colectiv au acuzat de nenumărate ori tergiversarea dosarului. Procurorii de la Parchetul General au trimis în judecată dosarul Colectiv pe 28 aprilie 2016.

Patronii clubului, George Alin Anastasescu, Paul Cătălin Gancea şi Costin Mincu, sunt acuzaţi de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă. Cercetările au fost extinse şi asupra reprezentanţilor firmei care a livrat artificiile în club, Golden Ideas Fireworks. În 15 ianuarie 2018, judecătorii Tribunalului Bucureşti au decis reunirea cauzei aflate pe rolul acestei instanţe cu cea a dosarului de la Tribunalul Militar, în care sunt cercetaţi doi angajaţi ai ISU, Antonina Radu şi George Petrică Matei, pentru abuz în serviciu. În acelaşi dosar este judecat şi judecat fostul primar al Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone.

 

Artificierul firmei, Viorel Zaharia, este acuzat de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă în timp ce patronii Cristian Niţă şi Daniela Niţă sunt acuzaţi de favorizarea făptuitorului şi sustragerea sau distrugerea de probe ori înscrisuri. În dosar au fost puse sub acuzare firmele SC Colectiv Club SRL şi SC Golden Ideas Fireworks Artists SRL, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă, în formă agravantă, având ca urmare decesul mai multor persoane şi vătămare corporală din culpă, în formă agravantă, având ca urmare vătămarea mai multor persoane.

Marţi, 30 octombrie se comemorează 3 ani de la incendiul din Colectiv, în urma căruia au murit 65 de oameni.

 

 

Citește și: